Prin foc si sabie (16 page)

Read Prin foc si sabie Online

Authors: Henryk Sienkiewicz

BOOK: Prin foc si sabie
7.66Mb size Format: txt, pdf, ePub

În firea prinţului Jeremi era ceva care, cu toată bunătatea-i înnăscută, îi ţinea pe oameni la depărtare. Îndrăgindu-i pe oşteni, numai el se împrietenea cu ei, căci nimeni nu îndrăznea să se poarte mai apropiat cu el. Dacă le-ar fi poruncit să se arunce călare în prăpăstiile Niprului, toţi oştenii ar fi sărit fără şovăială.

Dinspre mamă, moldoveancă, moştenise tenul deschis, de albeaţa fierului încins ce împrăştie căldură, şi părul negru ca pana corbului, care, ras pe mai tot capul, cădea bogat doar în partea din faţă şi, tăiat deasupra sprâncenelor, îi acoperea jumătate din frunte. Se purta după moda poloneză, nu prea se îngrijea de îmbrăcăminte; îşi punea straie costisitoare doar la marile ceremonii, dar atunci strălucea tot de aur şi pietre scumpe. După câteva zile, jupân Longinus fu de faţă la o asemenea ceremonie, în timp ce prinţul dădea ascultare boierului Răzvan Ursu. Primirea solilor se desfăşura întotdeauna în încăperea albastră, pe tavanul căreia meşterul Helm din Gdańsk închipuise cerul cu stelele. Prinţul se aşezase sub un baldachin de catifea şi blană de hermină, pe un scaun înalt, asemănător cu un tron, bătut cu tablă aurită, înapoia lui se aflau părintele Muchowiecki, secretarul, cneazul Woronicz şi pan Bugusław Maszkiewicz, iar mai departe veneau copiii de casă şi cei doisprezece trabanţi
{79}
cu halebarde îmbrăcaţi după tipicul spaniol; colţurile sălii erau înţesate de cavaleri în veşminte strălucitoare. Boierul Răzvan Ursu îl rugă pe prinţ în numele domnului său să obţină de la han, prin înrâurirea şi spaima numelui său, încetarea năvălirilor tătarilor din Budziak în Moldova, unde făceau în fiecare an pagube şi pustiiri înfricoşătoare. Prinţul răspunse într-o preafrumoasă latină că tătarii din Budziak nu prea îl ascultau nici pe han, dar că în luna lui april aşteaptă un mârzac, trimis al hanului, prin mijlocirea căruia o să se plângă de prădăciunile din Moldova. Porucinicul Skrzetuski dăduse socoteală mai înainte de solia şi călătoria la Crîm, povestind prinţului şi tot ce auzise despre Chmielnicki şi fuga lui la Sici. Prinţul hotărî să împingă câteva polcuri spre Kudak, deşi se vedea că nu socoteşte întâmplarea de prea mare însemnătate. Aşadar, cum nimic nu părea să ameninţe liniştea şi puterea ţinuturilor de dincolo de Nipru, la Łubnie începură serbările şi petrecerile pricinuite de şederea boierului Răzvan şi de peţirea lui Bodzyński şi Lassota care, în sfârşit, se înfăţişară prinţului, cerând mâna principesei Anna în numele lui pan Przyjemski, feciorul voievodului. Rugămintea lor fu primită cu bunăvoinţă de prinţ şi de prinţesa Gryzelda, care dădură un răspuns prielnic.

Doar micul Wołodyjowski suferea cumplit de pe urma acestei însoţiri. Când Skrzetuski încercă să-i mai dea puţin curaj, îi răspunse:

― Bine de tine, numai să vrei şi Anusia Borzobohata e a ta. A vorbit tot timpul foarte frumos de tine; la început credeam că vrea să stârnească gelozia lui Bychowiec, dar văd că voia doar să-l ducă cu vorba, avându-te drag numai pe tine.

― Ce-mi pasă mie de Anusia! Întoarce-te la ea –
non prohibeo
{80}
.
Dar încetează să te mai gândeşti la principesa Anna, fiindcă e ca şi cum ai vrea să prinzi în cuib pasărea fenix, acoperind-o cu căciula.

― Ehe, ştiu eu că e ca pasărea fenix şi tocmai de aceea sunt sigur că o să mă prăpădesc din pricina ei.

― O să trăieşti şi o să te îndrăgosteşti repede de altă jupâniţă, numai să nu fie principesa Barbara, că iar ţi-o suflă de sub nas vreun fiu de voievod.

― Păi ce, inima e un copil de casă căruia să-i poţi porunci? Poţi să opreşti ochii să privească la o fiinţă atât de minunată, cum e principesa Barbara, a cărei vedere ar fi în stare să înduioşeze şi o fiară?

― Na-ţi-o frântă! strigă Skrzetuski. Văd eu că te poţi mângâia şi fără ajutorul meu, dar îţi zic o dată: întoarce-te la Anusia; din partea mea ai toată încuviinţarea.

Anusia însă nici nu se gândea la Wołodyjowski. O aţâţa şi o mânia, făcând-o curioasă nepăsarea lui Skrzetuski, care, întors după o lipsă atât de lungă, mai că nu o învrednicea cu o privire. De aceea, când prinţul însoţit de căpetenii şi curteni venea seara în încăperile prinţesei să mai stea de vorbă, Anusia se uita din spatele stăpânei (prinţesa era înaltă, iar Anusia măruntacă) şi sfredelea cu ochişorii ei negri în faţa porucinicului, vrând să capete dezlegarea acestei ghicitori. Dar ochii lui Skrzetuski, ca şi gândurile, rătăceau pe alte meleaguri; când privirea îi cădea din întâmplare asupra fetei era aşa de îngândurată şi de sticloasă, de parcă nu s-ar fi uitat la cea căreia îi cânta odinioară:

 

Ca de t
ă
tari o urdie,

Tu iei
corda
în robie!…

 

„Ce i s-o fi întâmplat?” se întreba răsfăţata favorită a întregii Curţi şi, bătând din picioruşul ei gingaş, luă grabnică hotărâre să cerceteze cum stau lucrurile. În realitate nu-l avea drag pe Skrzetuski, dar, obişnuindu-se cu omagiile tuturor, nu putea suferi să nu fie luată în seamă; de ciudă era gata să se îndrăgostească de un asemenea îndrăzneţ.

O dată, ducând nişte jurubiţe pentru prinţesă, se întâlni cu Skrzetuski care tocmai ieşea din iatacul de alături al prinţului. Se năpusti asupra lui ca o furtună, aproape îl îmbrânci cu pieptul şi-i spuse, dându-se repede înapoi:

― Ah! cum m-am speriat! Bună ziua Domniei Tale!

― Bună ziua, jupâniţă Anna! Sunt eu un asemenea
monstrum
de care jupâniţa Anna să se înfricoşeze?

Fata stătea cu ochii plecaţi, răsucindu-şi cu degetele mâinii libere vârful cozilor. Trecând de pe un picioruş pe celălalt, tulburată parcă, răspunse zâmbind:

― E, da’ de unde! Nu… deloc… pe sufletul mamei! Deodată se uită la porucinic şi iară lăsă privirile în jos.

― Domnia Ta eşti supărat pe mine?

― Eu? Parcă jupâniţei Anna îi pasă de supărarea mea?

― Adevărat, asta nu. Ar avea şi de ce să-mi pese! Poate Domnia Ta gândeşte că o să încep să şi plâng? Pan Bychowiec e mai curtenitor…

― Dacă-i aşa, nu-mi rămâne decât să las locul lui pan Bychowiec şi să pier din ochii jupâniţei Anna.

― Doresc eu asta?

Rostind acestea, Anusia îi aţinu calea.

― Domnia Ta te întorci de la Crîm? îl întrebă.

― De la Crîm.

― Şi ce ai adus de acolo?

― L-am adus pe jupân Podbipięta. Mi se pare că jupâniţa Anna l-a şi văzut. E un prea plăcut şi statornic cavaler.

― Sigur că e mai plăcut decât Domnia Ta. Şi de ce a venit aici?

― Pentru ca jupâniţa Anna să aibă asupra cui să-şi încerce puterea. Te sfătuiesc numai să-l iei repede, fiindcă ştiu o taină despre acest cavaler care-l face de neînvins… nici măcar jupâniţa Anna n-o să izbutească nimic.

― Şi de ce e de neînfrânt?

― Pentru că nu poate să se însoare.

― Şi ce-mi pasă mie! De ce nu poate să se însoare?

Skrzetuski se aplecă la urechea fetei, dar îi spuse cu voce tare şi apăsat:

― A jurat în faţa altarului să rămână curat.

― Nu eşti prea înţelept, Domnia Ta! strigă repede Anusia şi fugi în aceeaşi clipă ca o pasăre speriată.

În seara aceea se uită pentru întâia dată mai cu luare-aminte la jupân Longinus. Erau de faţă oaspeţi mulţi, pentru că prinţul dădea un ospăţ de despărţire în cinstea lui Bodzyhski. Lituanianul nostru, îmbrăcat cu grijă într-o jupă de atlaz alb şi într-un contăş de catifea albastru-închis, era foarte arătos, cu atât mai mult cu cât la şold, în locul paloşului „Rupe-glugă”, îi atârna o sabie încovoiată, uşoară, într-o teacă aurită.

Ochişorii Anusiei îl săgetau pe jupân Longinus din când în când şi ca să-i facă în ciudă lui Skrzetuski. Porucinicul nici n-ar fi băgat de seamă, de nu era Wołodyjowski, care înghiontindu-l cu cotul îi spuse:

― Să cad în sabie, dacă Anusia nu-i face ochi dulci prăjinii de lituanian.

― Spune-i-o şi lui.

― Sigur că i-o spun. O să fie o pereche pe cinste.

― Poate s-o poarte ca agrafă la jupă, aşa potrivire e între ei.

― Sau în loc de penaj la căciulă. Wołodyjowski se apropie de lituanian.

― Jupâne! Domnia Ta ai sosit aici nu prea de multă vreme, dar văd că eşti un filfizon fără pereche.

― Şi de ce, frăţioare? De ce?

― Pentru că i-ai sucit capul celei mai gingaşe jupâniţe de la Curtea prinţesei.

― Domnia Ta, binefăcătorule! îi răspunse Podbipięta împreunându-şi mâinile ca pentru rugăciune. Ce vorbă-ţi scapă din straja gurii?

― Uită-te şi Domnia Ta la jupâniţă Anna Borzobohata, de care suntem îndrăgostiţi cu toţii, cum te mănâncă din ochi. Ai de grijă numai să nu te tragă şi pe Domnia Ta pe sfoară, cum ni s-a întâmplat nouă.

Spunând acestea, Wołodyjowski se învârti pe călcâie şi se depărtă, lăsându-l pe Longinus încremenit. Nu îndrăzni să privească numaidecât spre Anusia, dar după o vreme îşi aruncă privirile pe neaşteptate şi… mai că se cutremură. De după umărul prinţesei Gryzelda, doi ochişori strălucitori îl priveau într-adevăr cu îndărătnicie şi curiozitate.
„Apage, satanas!”
{81}
rosti lituanianul în gând şi, roşind ca un şcolar, fugi în cealaltă parte a încăperii.

Încercarea era grea. Drăcuşorul care se iţea dinapoia prinţesei avea atâtea ispite, şi ochişorii îi străluceau atât de luminos, încât jupân Longinus se simţea îndemnat să mai privească în ei măcar o dată. Deodată îşi aminti de jurământul făcut, în faţa ochilor îi apărură „Rupe-glugă”, străbunul Stowejko Podbipięta şi cele trei capete retezate, umplându-l de spaimă. Îşi făcu semnul crucii şi în seara aceea nu se mai uită la Anusia.

A doua zi însă, dis-de-dimineaţă, veni la cvartirul lui Skrzetuski.

― Jupâne porucinic, plecăm degrabă? Domnia Ta ce-ai mai auzit despre război?

― Ai dat în zor, după cât văd. Fii răbdător şi Domnia Ta până când intri în vreo flamură.

Podbipięta nu se înrolase încă în locul răposatului Zakrzewski. Trebuia să aştepte sfârşitul primului pătrar al anului, care avea să fie abia la zi întâi a lunii lui april.

Şi se grăbea într-adevăr, aşa că urmă cu întrebările.

― Prealuminatul prinţ n-a vorbit nimic în această privinţă?

― Nimic. Regele n-o să înceteze până la moarte să se gândească la război, dar Republica nu-l doreşte.

― Păi la Czehryn spuneau că răscoala cazacilor e gata să izbucnească.

― Se vede că Domnia Ta eşti tare stingherit de jurământul făcut. Cât priveşte răscoala, află Domnia Ta că n-o să pornească până în primăvară. Iarna rămâne iarnă, cu toate că e mai uşoară. Suntem abia în 13 februarie, gerul poate să se lase de pe o zi pe alta, iar cazacul nu iese pe câmpie până când nu poate să se îngroape în pământ: în şanţuri se bate straşnic, dar la câmp deschis nu ştie să ţină piept.

― Aşadar trebuie să-i aşteptăm şi pe cazaci?

― Ia aminte, Domnia Ta, la încă un lucru: chiar de vei afla în timpul răzvrătirii cele trei capete, nu se ştie dacă vei fi slobozit de jurământ, pentru că una sunt cavalerii teutoni sau turcii şi alta ai tăi – cum s-ar zice, copiii
eiusdem matris
{82}
.

― O, Dumnezeu mare! O, Domnia Ta îmi înfigi un cui în inimă! Mă apucă deznădejdea! O să mă duc la părintele Muchowiecki să-mi dezlege aceste îndoieli, că altminteri nu mai am clipă de linişte.

― Sigur că o să ţi le dezlege, e doar un om prea învăţat şi cu frica lui Dumnezeu, dar n-o să-ţi spună nici el altceva.
Bellum civile
e război între fraţi.

― Dar dacă răzvrătitorilor le va sări în ajutor o putere străină?

― Atunci ai putea să-ţi îndeplineşti legământul. Dar acum pot să te îndemn numai la un lucru: aşteaptă şi fii cu răbdare.

Cu toate acestea nici Skrzetuski nu putea să dea ascultare acestui îndemn. Se simţea cuprins de un dor din ce în ce mai mare, serbările de la Curte şi oamenii de care înainte se bucura atâta îl plictiseau. Jupânii Bodzyński şi Lassota şi boierul Răzvan Ursu plecară în cele din urmă de la Łubnie, şi după plecarea lor se înstăpâni o linişte adâncă. Viaţa se scurgea mereu în acelaşi chip. Prinţul Jeremi era prins cu cercetarea averilor uriaşe şi se închidea în fiecare dimineaţă cu administratorii veniţi din toată Rutenia şi ţinutul Sandomierz – aşa că până şi muştrul polcurilor se făcea rar de tot. Petrecerile gălăgioase ale căpeteniilor, în timpul cărora se vorbea de bătăliile viitoare, îl plictiseau nespus pe Skrzetuski; îşi lua flinta la spinare şi fugea la Sołonica, unde Żołkiewski bătuse odinioară atât de straşnic pe Nalewajko, Łoboda şi Krępski. Urmele acelei lupte se şterseră şi în amintirea oamenilor, şi pe câmpul de bătaie. Doar uneori pământul mai scotea la iveală oase albite, iar dincolo de apă se înălţa valul ridicat de cazaci, în spatele căruia se apăraseră cu deznădejde zaporojenii lui Łoboda şi sloboziile lui Nalewajko. Dar şi valul se acoperise de tufe dese. Acolo se adăpostea Skrzetuski de larma de la Curte şi, în loc să tragă în păsări, se mângâia cu aduceri-aminte; în faţa ochilor sufletului apărea silueta fetei îndrăgite, chemată de amintiri şi de inima împătimită; acolo îşi alina dorul, în pâcla ceţurilor, în fâsâitul păpurişului şi tristeţea locurilor.

În curând începură să cadă ploi îmbelşugate, vestind venirea primăverii. Sołonica se schimbă într-o adevărată mlaştină, de abia mai puteai să scoţi capul din adăpost, aşa că porucinicul fu lipsit şi de mângâierea pe care o afla în rătăcirile de unul singur. Între timp neliniştea îi creştea; şi pe drept cuvânt. La început crezuse că Kurcewiczowa şi Helena vor veni la Łubnie numaidecât după ce cneaghina izbutea să se descotorosească de Bohun, dar acum pierduse şi această nădejde. Vremea ploioasă stricase drumurile, preţ de câteva mile, pe amândouă malurile Sułei, stepa devenise lăcovişte fără sfârşit, pentru trecerea căreia trebuia să aştepţi până când soarele fierbinte al primăverii avea să soarbă apele şi să zbicească drumurile. În tot acest timp Helena avea să rămână sub oblăduirea unor oameni în care Skrzetuski nu se încredea prea mult, într-un adevărat cuib de lupi, printre făpturi necioplite, sălbatice, care numai binele lui Skrzetuski nu-l voiau. Într-adevăr, era în folosul lor să-şi respecte făgăduiala – aproape că nu avea altă cale – dar cine putea să ghicească ce-o să mai scornească şi ce sunt în stare să facă, mai ales când îi ameninţa înfricoşătorul ataman, la care se vedea că ţineau, dar de care se şi temeau. I-ar fi venit uşor să-i silească a-i da fata, asemenea întâmplări nu erau prea rare. La timpul său, tovarăşul nefericitului Nalewajko, Łoboda, o silise pe jupâneasa Poplińska să-i dea de soaţă pe pupila ei, deşi fata era şlahciancă de neam bun şi-l ura din tot sufletul pe cazac. Iar dacă era adevărat tot ceea ce se vorbea despre avuţiile nemăsurate ale lui Bohun, atunci acesta ar fi putut să le plătească şi pentru fată şi pentru pierderea moşiei Rozłogi. Şi după aceea? După aceea, se gândea Skrzetuski, o să-mi dea de veste în bătaie de joc că e
post festum,
şi o să-şi piardă urma pe undeva prin pădurile din Lituania sau Mazowsze, unde nu-i mai poate ajunge nici chiar braţul puternic al prinţului. La acest gând, Skrzetuski tremura de parcă era cuprins de fierbinţeală, se zbuciuma ca un lup în lanţ, se căia că se legase faţă de cneaghină prin cuvântul de cavaler şi nu mai ştia ce să facă. Era un om căruia nu-i prea plăcea să se lase în voia împrejurărilor. Avea o fire energică şi voluntară. Nu aştepta la ce-i va aduce soarta; prefera să ia soarta de grumaz şi s-o silească să-i aducă noroc. Iată de ce îi venea destul de greu să stea cu mâinile încrucişate la Łubnie.

Other books

All Days Are Night by Peter Stamm
Tainted Crimson by Tarisa Marie
Noir by Robert Coover
Die for the Flame by William Gehler
Vampire Lodge by Edward Lee
Seven Lies by James Lasdun
The Omega Command by Jon Land
Sapphamire by Brown, Alice, V, Lady