Prin foc si sabie (12 page)

Dintre toate căpeteniile, el întrupa cel mai bine pe cazacul cavaler, de aceea era răsfăţatul cântecelor, iar numele lui era proslăvit în toată Ucraina.

În ultima vreme ajunsese podpolcovnic la Perejasław, dar îndeplinea îndatoririle polcovnicului, fiindcă bătrânul Łoboda abia mai putea ţine buzduganul de căpetenie în braţul îngreunat de ani.

Aşa că Skrzetuski ştia bine cine este Bohun, iar dacă întrebase pe bătrâna jupâneasă dacă e cazac în slujba copiilor ei, făcuse aceasta ca să-şi arate dispreţul, pentru că presimţea în el un duşman şi, cu toată faima cazacului, fierbea sângele în el de ciudă că atamanul se purtase atât de obraznic cu el.

Bănuia, de asemenea, că de vreme ce a început, n-o să se sfârşească aşa de repede. Dar porucinicul era un om care înţepa ca o viespe, încrezător în puterea lui şi care nu se dădea în lături de la nimic, aproape lacom de primejdii. Era şi acum gata să-şi repeadă calul după Bohun, dar călărea pe lângă jupâniţă. Pe de altă parte, căruţele trecuseră de râpă şi în depărtare se arătară luminile de la Rozłogi.

CAPITOLUL IV

N
EAMUL
K
URCEWICZ
B
U
Ł
YHA
era un vechi neam de cneji, pe a cărui pecete se afla un câine corcit dintr-un dog şi un ogar; se trăgea din Koriat şi probabil că descindea tocmai din Ruryk. Cele două ramuri mai însemnate stăteau una în Lituania, alta în Wołynia, iar în ţinuturile de dincolo de Nipru se strămutase numai cneazul Wasyl, unul dintre urmaşii numeroşi ai ramurii wołyniene, care sărac fiind, nu voise să rămână printre rudele bogate şi intrase în slujba prinţului Michał Wiśniowiecki, tatăl preaslăvitului „Jarema”.

Acoperindu-se de faimă în această slujbă şi aducând foloase însemnate prinţului, a primit în veşnică stăpânire din partea acestuia moşia Krasne Rozłogi, care, din cauza mulţimii dihăniilor ce mişcau prin acele locuri, a fost poreclită mai târziu Rozłogii Lupilor; aici s-a statornicit prinţul Wasyl. În anul 1629 a trecut la catolicism şi s-a însoţit cu o Rahoziancă, jupâniţă din neam de boieri mari care se trăgeau din Moldova. Din această căsnicie a venit pe lume un an mai târziu Helena, mama a murit la naşterea ei, iar prinţul Wasyl, nevrând să se mai însoare a doua oară, şi-a închinat viaţa gospodăriei şi creşterii singurei sale fiice. Era un om statornic, plin de însuşiri alese. Agonisindu-şi destul de repede o avere bunicică, s-a gândit numaidecât la fratele său mai mare, Konstantyn, care rămăsese sărac în Wołynia şi, respins de familia avută, era nevoit să trăiască din arendă. L-a adus la Rozłogi împreună cu soţia şi cei cinci copii, împărţind totul cu el. În acest fel, cei doi Kurcewicz au trăit în linişte până la sfârşitul anului 1634, când Wasyl a plecat la Smolensk cu regele Władisław. Acolo a avut loc acea întâmplare nenorocită, care i-a pricinuit pierzania. În tabăra regelui s-a aflat un răvaş către Szehin, iscălit cu numele şi întărit cu sigiliul cu câinele corcit ale cneazului. O dovadă de trădare atât de vădită din partea unui cavaler care până atunci se bucurase de o faimă neîntinată a uimit şi i-a înfricoşat pe toţi.

În zadar a luat Wasyl de martor pe Dumnezeu că nici scrisul şi nici iscălitura de pe răvaş nu sunt ale lui – câinele corcit de pe pecete înlătura orice îndoială; nimeni nu voia să creadă în spusele cneazului cum că şi-a pierdut inelul cu sigiliul. În cele din urmă, nefericitul cneaz, osândit
pro-crimine perdue-lionis,
la pierderea cinstei şi a capului, a fost nevoit să scape cu fuga. Ajungând la Rozłogi în miez de noapte, l-a pus pe fratele său Konstantyn să jure pe toţi sfinţii că va avea grijă ca un tată de fiica lui, şi a plecat pentru totdeauna. Se vorbea că a mai scris o dată de la Bar prinţului Jeremi, rugându-l să nu ia înapoi Helenei bucăţica de pâine de la gură şi s-o lase liniştită la Rozłogi în grija lui Konstantyn; apoi nu s-a mai auzit nimic de el. Umblau zvonuri, ba că ar fi murit, ba că s-ar fi înrolat în oastea împăratului şi ar fi pierit într-un război în Prusia – dar cine putea să ştie care era adevărul? Se vede că murise, de vreme ce nu mai întrebase de Helena, în curând lumea încetase să mai vorbească de el; şi l-a amintit abia când a ieşit la iveală nevinovăţia lui. Un oarecare Kupcewicz din Witebsk a recunoscut pe patul de moarte că el a scris răvaşul către Szehin la Smolensk şi l-a sigilat cu pecetea cneazului Wasyl, pe care o găsise în tabără. Faţă de asemenea mărturisire toate inimile au fost cuprinse de părere de rău şi de jale. Osânda a fost schimbată şi numele prinţului reabilitat, dar răsplata chinurilor îndurate venea prea târziu. Cât despre moşia Rozłogi, Jeremi nici nu se gândise s-o ia înapoi, pentru că cei din familia Wiśniowiecki, care-l cunoşteau mai bine pe Wasyl, nu crezuseră cu totul în vinovăţia lui. Ar fi putut să rămână sub oblăduirea lor şi să-şi bată joc de osândă, dar plecase neputând răbda ruşinea.

Helena crescuse aşadar liniştită la Rozłogi sub îngrijirea duioasă a unchiului şi abia după moartea lui începuseră pentru ea necazuri grele. Nevasta lui Konstantyn, de obârşie îndoielnică, era o femeie aspră, nestăpânită şi energică, pe care numai bărbatul ştia s-o strunească. După moartea lui luase frâiele gospodăriei în mâini de fier. Argaţii tremurau înaintea ei, slujitorii se temeau de ea ca de foc, iar vecinii au aflat în curând de ce poate fi în stare. În al treilea an de când conducea gospodăria năvălise de două ori asupra şleahticilor Siwiński din Browarki, îmbrăcată bărbăteşte şi călărind în fruntea slujitorilor şi a cazacilor năimiţi. Ba o dată, după ce oştenii prinţului Jeremi bătuseră un pâlc de tătari care-şi făcea de cap pe la Şapte Morminte, cneaghina, în fruntea oamenilor ei, nimicise cu totul o ceată de fugari care se apropiaseră de Rozłogi. Se statornicise de-a binelea la Rozłogi şi socotea moşia drept o proprietate a ei şi a feciorilor ei. Îşi iubea copiii, cum îşi iubeşte lupoaica puii, dar pentru că era cam necioplită, nu se gândise să le dea o creştere potrivită cu stirpea lor. Un călugăr de religie grecească, adus de la Kiev, îi deprinsese să scrie şi să citească, şi cu asta învăţătura lor luase sfârşit. Şi doar Łubnie nu era prea departe, iar acolo se afla Curtea prinţului unde tinerii cneji ar fi putut să deprindă bunele purtări, să se obişnuiască în cancelariile prinţului cu treburile publice sau să înveţe, ca oşteni în steagurile lui Jeremi, meşteşugul armelor. Cneaghina avea pricini întemeiate pentru care nu-şi trimitea feciorii la Łubnie.

Dacă prinţul îşi amintea a cui e de drept moşia Rozłogi şi cerceta cum e crescută Helena sau, cine ştie, dacă, în amintirea lui Wasyl, se gândea s-o ia pe orfană sub ocrotirea lui? Atunci ar fi trebuit să părăsească Rozłogi, de aceea cneaghina prefera ca la Łubnie să se uite că mai trăieşte pe lume vreun Kurcewicz. Iată de ce tinerii cneji crescuseră aproape sălbatici şi arătau mai mult a cazaci decât a şleahtici. De mici luaseră parte la toate gâlcevile bătrânei cneaghine, la încălcarea şleahticilor Siwiński, la năvala asupra cetelor de tătari. Simţind din născare scârbă pentru ceasloave şi scriere, trăgeau toată ziua cu arcul, îşi deprindeau braţul cu mânuirea bicelor de luptă sau a sabiei şi cu aruncarea arcanului. De gospodărie nu se atingeau, că nu-i lăsa jupâneasa. Ţi-era şi milă să te uiţi la aceşti urmaşi ai unui neam falnic, în sângele cărora curgea sânge de cneji şi ale căror purtări erau aspre şi necioplite, iar mintea şi inimile sălbăticite aminteau stepa înţelenită. Crescuseră ca nişte stejari; ştiindu-se neciopliţi, se ruşinau să trăiască laolaltă cu şleahta, îndrăgind mai degrabă tovărăşia atamanilor sălbatici ai cazacilor. Nu e de mirare, de aceea, că intraseră de timpuriu în legătură cu cazacii de la gurile Niprului, care-i socoteau ca pe nişte fraţi de-ai lor. Uneori stăteau la Sici câte o jumătate de an şi mai bine; se duceau la „meşteşug” cu cazacii şi luau parte la campaniile asupra turcilor şi tătarilor, care deveniseră în cele din urmă cea mai însemnată şi plăcută îndeletnicire. Mama nu se împotrivea deloc, fiindcă de multe ori aduceau prăzi bogate. Într-una din aceste isprăvi, cel mai mare, Wasyl, căzuse în mâinile păgânilor. Fraţii îl scăpaseră într-adevăr cu ajutorul lui Bohun şi al zaporojenilor săi, dar cu ochii stinşi cu ceară topită. De atunci era nevoit să stea acasă; pe cât fusese de înverşunat înainte, pe atât se potolise după aceea, cufundându-se în meditaţii şi rugăciuni. Ceilalţi îşi petreceau mai departe vremea în neastâmpărul luptelor, care le-au adus până la urmă porecla de cneji ai cazacilor. Era destul să priveşti la Rozłogi-Siromachy, ca să ghiceşti ce fel de oameni locuiesc acolo.

Când intrară pe poartă cu căruţele, solul şi Skrzetuski nu văzură o clădire, ci mai degrabă un şopron încăpător, împlinit din trunchiuri uriaşe de stejar, cu nişte ferestruici înguste, asemănătoare cu ale unei barbacane
{68}
. Acareturile pentru slugi şi cazaci, grajdurile, hambarele şi magaziile erau lipite de-a dreptul de această clădire, alcătuind o construcţie neregulată, închegată din mai multe părţi, mai mici sau mai mari, atât de săracă şi de simplă pe dinafară, că de n-ar fi fost luminile de la ferestre, ar fi fost luată cu greu drept un adăpost pentru oameni. Pe bătătura din faţa casei se vedeau două fântâni cu cumpănă, iar lângă poartă se înălţa un stâlp cu o roată în vârf, pe care stătea un urs îmblânzit. Durabilă, înjghebată tot din bârne de stejar, poarta deschidea trecerea spre maidanul înconjurat cu şanţuri şi palisade.

Se vedea că e un loc de apărare întărit împotriva năvălirilor şi a încălcărilor vrăjmaşe. Aducea în totul cu o palancă mărginaşă de cazaci şi, cu toate că cele mai multe aşezări ale şleahticilor din ţinuturile de răsărit ale Republicii nu arătau altfel, Rozłogi semăna mai bine cu un cuib de răpitoare. Argaţii care ieşiseră în întâmpinarea oaspeţilor cu făclii aprinse păreau mai degrabă nişte tâlhari decât nişte slujitori. În bătătură dulăi puternici se smulgeau din lanţuri, ca şi când ar fi vrut să scape şi să se arunce asupra celor veniţi, iar din grajduri se auzea nechezatul cailor. Tinerii Bułyhowi împreună cu mama lor începură să strige la slugi, să poruncească şi să ocărască. Însoţiţi de această zarvă, oaspeţii intrară în casă şi abia atunci boierul Răzvan Ursu, căruia când văzuse sălbăticia şi sărăcia gospodăriei începuse să-i pară rău că primise să înnopteze aici, rămase cu adevărat uluit de cele ce-i văzură ochii. Lăuntrul casei nu răspundea nici pe departe înfăţişării sărăcăcioase de afară. Intrară mai întâi într-o tindă largă, ai cărei pereţi erau acoperiţi aproape în întregime cu platoşe, arme şi piei de animale sălbatice.

Pe cele două vetre uriaşe ardeau buştenii, la lumina cărora se zăreau aşezate la rând bogate apărători pentru cai, armuri strălucitoare, cămăşi de zale turceşti, pe care ici-colo licăreau pietre scumpe, cămăşi de sârmă cu bumbi auriţi la cheutori, felurite bucăţi din platoşe şi plăcuţe de metal cu însemnele ostăşeşti, armuri de oţel de mare preţ, coifuri poloneze şi turceşti, ori din cele căzăceşti cu plase de metal şi vârful de argint. Pe peretele din faţă atârnau paveze care nu se mai foloseau în veacul acela; alături se aflau suliţe poloneze şi geriduri
{69}
orientale; arme de tăiat erau de asemenea destule, de la săbii până la pumnale şi iatagane, ale căror mânere scânteiau în culori diferite, ca nişte steluţe, în lumina focului. Prin colţuri spânzurau legături de piei de vulpe, de lup şi de urs, de jder şi de hermină – fruct al isprăvilor vânătoreşti ale cnejilor. Mai jos, de-a lungul pereţilor, moţăiau pe inele ereţi, şoimi şi pajuri mari aduse din îndepărtatele stepe răsăritene şi întrebuinţate la prinderea lupilor.

Din tindă trecură cu toţii în încăperea de oaspeţi. Şi aici, pe vatra cu streaşină, ardea un foc straşnic. În această încăpere belşugul era şi mai mare decât în tindă. Pereţii erau acoperiţi cu macaturi, iar pe jos erau aşternute covoare scumpe, orientale. La mijloc stătea o masă lungă cu picioare încrucişate, făcută din scânduri obişnuite, pe care se găseau pocaluri aurite pe de-a-ntregul sau şlefuite din sticlă veneţiană. Pe lângă pereţi se înşirau tot felul de mescioare, dulăpioare şi poliţe pe care se aflau sipeturi, cutii incrustate cu bronz şi alamă, sfeşnice şi ceasuri prădate odinioară de turci de la veneţieni, şi de cazaci de la turci. Toată încăperea era încărcată cu o mulţime de lucruri de prisos a căror întrebuinţare era de multe ori necunoscută stăpânilor. Pretutindeni belşugul se împletea cu simplitatea stepei. Preţioasele dulăpioare turceşti, împodobite cu bronz, abanos şi sidef, erau aşezate lângă poliţe nerăşluite, scaunele simple de lemn lângă sofale moi acoperite cu covoare. Pernele care zăceau după moda orientală pe sofale aveau feţele de brocart sau de mătase şi arareori erau umplute cu puf, cele mai multe aveau în ele fân sau vreji de mazăre. Ţesăturile de preţ şi lucrurile nefolositoare erau aşa-numitele „bunuri” turceşti sau tătărăşti, parte cumpărate pe nimic de la cazaci, parte cucerite în numeroase lupte încă de bătrânul cneaz Wasyl, parte, în sfârşit, adunate în timpul ieşirilor cu cazacii de la Niż de către tinerii Bułyhowi care preferau să-şi dea drumul cu şăicile pe Marea Neagră, în loc să se însoare şi să-şi vadă de gospodărie. Toate acestea nu-l mirară deloc pe Skrzetuski care cunoştea bine casele şleahticilor de pe pământurile de răsărit, dar boierul moldovean rămase mut de uimire, văzând în mijlocul acestor bogăţii pe cnejii Kurcewicz încălţaţi în cizme din piele de viţel şi îmbrăcaţi în cojoace nu cu mult mai bune decât cele purtate de slujitori; se mira la fel şi Longinus Podbipięta, învăţat în Lituania cu alte rânduieli.

În această vreme, tinerii cneji îi întâmpinau pe oaspeţi cu mare bucurie şi sinceritate, dar, neobişnuiţi cu lumea aleasă, o făceau cu atâta stângăcie, că porucinicul abia putea să-şi stăpânească zâmbetul.

Cel mai în vârstă, Symeon, spunea:

― Ne bucurăm şi suntem recunoscători Domniilor Voastre pentru cinstea pe care ne-o faceţi. Casa noastră e casa Domniilor Voastre, aşa că simţiţi-vă bine. Fiţi bine-veniţi sub acoperişul nostru.

Cu toate că în felul cum rostea vorbele nu se vedea nicidecum umilinţa şi nici înţelegerea că primeşte nişte oameni mai de vază ca el, li se închina adânc, după obiceiul cazacilor, iar după el se plecau şi fraţii mai mici, gândind că aşa cer legile ospeţiei:

― Ne închinăm Domniilor Voastre!…

Între timp, cneaghina, smucindu-l pe Bohun de mânecă, îl duse în altă odaie.

― Ascultă, Bohun, îi spuse grăbită, n-am vreme să-ţi spun prea multe. Am văzut că te-ai luat în colţ cu tânărul şleahtic şi-i cauţi gâlceava?