Prin foc si sabie (7 page)

Dar până şi persoana polcovnicului îl punea mult pe gânduri pe tânărul porucinic. Băgă de seamă dintr-odată că zaporojenii, care se purtau destul de familiar cu căpeteniile lor, pe el îl înconjurau cu un respect neobişnuit, ca şi când ar fi fost un adevărat hatman. Trebuia să fie vreun cavaler plin de faimă, şi Skrzetuski era cu atât mai mirat, cu cât, cunoscând Ucraina pe amândouă părţile Niprului, nu auzise nimic despre un asemenea viteaz pe care să-l cheme Abdank. Pe de altă parte, faţa acestui bărbat avea ceva deosebit – o putere tăinuită, care i se degaja din obraz, precum căldura din flăcări, o voinţă neînduplecată, care arăta că acest om nu se dă înapoi din faţa nimănui şi de la nimic. O asemenea voinţă se citea pe chipul prinţului Jeremi Wiśniowiecki, însă acest dar înnăscut al naturii, potrivit cu naşterea aleasă şi purtarea prinţului, putea să uimească la un bărbat cu un nume necunoscut, rătăcit pe întinderile stepei.

Skrzetuski chibzui multă vreme. Îi trecu prin minte că poate să fie vreun izgonit de neam mare, care, urmărit de vreo condamnare, se ascundea în Câmpiile Sălbatice, ori căpetenia vreunei cete de tâlhari, dar ultima presupunere era puţin probabilă, îmbrăcămintea şi vorbirea acestui om arătau cu totul altceva. Aşa că porucinicul nu mai ştia ce să creadă; urmărea cu atenţie ce se petrecea, în timp ce Abdank porunci să-i fie adus calul.

― Porucinice Skrzetuski, spuse, călătorului îi stă bine cu drumul. Dă-mi voie să-ţi mulţumesc încă o dată pentru ajutorul pe care mi l-ai dat. Să-mi ajute Dumnezeu să te răsplătesc şi eu cu un bine tot atât de mare!

― Nu ştiam pe cine ajut, aşa că nu sunt vrednic de recunoştinţa Domniei Tale.

― În Domnia Ta vorbeşte modestia care este pe măsura bărbăţiei. Primeşte din partea mea acest inel.

Porucinicul se încruntă şi se dădu un pas înapoi, măsurându-l din ochi pe Abdank, dar acesta vorbi mai departe cu o autoritate aproape părintească în glas şi în înfăţişare:

― Priveşte, rogu-te. Nu vreau să-ţi atrag atenţia asupra valorii acestui inel, alte însuşiri ale lui doresc să le cunoşti. L-am căpătat încă din anii tinereţii, pe când mă aflam în robie turcească, de la un pelerin care se întorcea din Ţara Sfântă. În ochiul acesta este ferecată pulbere din mormântul lui Cristos. Un asemenea dar nu se cuvine să refuzi, chiar dacă l-ai primi din mâini necinstite. Domnia Ta eşti tânăr şi oştean, dar dacă nici bătrâneţea cea mai apropiată de mormânt nu ştie ce-o aşteaptă înainte de a-i suna ceasul din urmă, ce să mai vorbim de adolescenţa care, având înainte o viaţă lungă, trebuie să treacă prin multe împrejurări grele! Acest inel te va feri de necazuri şi te va apăra când va sosi ziua judecăţii, iar eu îţi spun că această zi va sosi în curând în Câmpiile Sălbatice.

Urmă o clipă de linişte; se auzeau doar fâlfâitul flăcărilor şi sforăitul cailor. Din stufărişurile îndepărtate răsuna urletul jalnic al lupilor. Deodată Abdank repetă, parcă pentru sine:

― Ziua judecăţii se apropie prin Câmpiile Sălbatice, iar când va sosi – omenirea întreagă va fi uimită de…

Porucinicul luă inelul fără să se mai gândească la nimic, atât de zguduit de vorbele acestui om neînţeles.

Abdank îşi aţinti privirile în depărtarea neguroasă a stepei.

Se întoarse apoi încet şi încalecă. Ostaşii îl aşteptau la poalele colnicului.

― La drum! la drum!… Rămâi sănătos, prietene oştean! se adresă porucinicului. Vremurile sunt de vină că fratele nu mai crede fratelui; Domnia Ta nu ştii pe cine ai scăpat de la moarte, pentru că nu ţi-am spus numele meu.

― Aşadar Domnia Ta nu eşti Abdank?

― Acesta este inelul meu…

― Şi numele Domniei Tale?

― Bohdan Zenobi Chmielnicki
{45}
.

Acestea rostind, coborî de pe movilă urmat de oamenii săi. În curând îi înghiţiră ceaţa şi noaptea. Abia după ce se depărtaseră ca la o jumătate de milă, vântul aduse dinspre ei cuvintele unui cântec căzăcesc:

Oi, sloboade-ne, Doamne,

Pe noi, bie
ţ
ii robi,

Din greaua robie,

Turceasca urgie
–

F
ă
zori de lumin
ă
,

Pe aceste ape,

În lumea cre
ş
tin
ă
,

Adu veselie!

Ascult
ă
-ne, Doamne,

S
ă
rmana molift
ă
,

Ascult
ă
-ne, Doamne,

Pe noi, bie
ţ
ii robi.

Glasurile se stinseră treptat, până când se pierdură în adierile vântului care fâşâia printre trestii.

CAPITOLUL II

A
DOUA
ZI
DE
DIMINEA
ŢĂ
Skrzetuski ajunse la Czehryn şi se opri la târg, la casa prinţului Jeremi. Aici avea să zăbovească un timp, ca să lase oamenii şi caii să mai răsufle după lunga călătorie de la Crîm. Fusese nevoit să meargă prin stepă din cauza apelor umflate şi a curentului neobişnuit de iute al Niprului. În iarna aceea nici un baidac nu se încumetase să meargă împotriva sforului apei. Aşa că şi Skrzetuski se bucură de odihna binemeritată, apoi se duse la fostul comisar al Republicii, pan Zaćwilichowski, oştean de nădejde, care, cu toate că nu slujea sub ordinele prinţului, era prietenul şi omul lui de încredere. Porucinicul voia să-l întrebe dacă nu veniseră dispoziţii noi de la Łubnie. Nu află nimic deosebit; prinţul îi poruncea lui Skrzetuski, în cazul când răspunsul hanului era prielnic, să meargă încet, ca oamenii şi caii să nu sufere din pricina drumului. Cu hanul, prinţul avusese o treabă anume; voia pedepsirea câtorva mârzaci
{46}
tătari care năvăliseră pe pământurile lui de dincolo de Nipru şi pe care îi bătuse crâncen. Hanul dăduse într-adevăr răspuns prielnic: făgăduia să trimită un sol în aprilie pentru a pedepsi pe răzvrătiţi şi, vrând să câştige bunăvoinţa unui războinic atât de vestit, cum era prinţul, îi dăruia prin Skrzetuski un cal de soi ales şi un calpac
{47}
din blană de samur. Porucinicul Skrzetuski, împlinindu-şi cu mare cinste solia, ea însăşi fiind o dovadă de favoare din partea marelui prinţ, era foarte bucuros că nu-l grăbeau să se întoarcă, îngăduindu-i să mai întârzie la Czehryn. În schimb, bătrânul Zaćwilichowski era foarte îngrijorat de cele ce se întâmplau de la o vreme la Czehryn. Plecară împreună la Dopul, un moldovean care ţinea han şi vinărie în târg, unde, cu toate că era încă destul de devreme, găsiră sumedenie de şleahtici. Era zi de iarmaroc şi, în afară de asta, tot în ziua aceea se nimerise să fie la Czehryn şi popasul tamazlâcurilor
{48}
de vite în drum spre tabăra oştilor coroanei, întâmplare care strânsese aici sumedenie de oameni. Şleahta se aduna de obicei în piaţă, în partea numită Colţul Clopotului, la Dopul. Se găseau deci acolo arendaşii familiei Koniecpolski şi slujbaşii de la Czehryn, proprietarii pământurilor dimprejur pe temeiul privilegiilor şi şleahticii împroprietăriţi, care nu depindeau de nimeni, apoi slujbaşii bunurilor regale şi boiereşti, câteva dintre căpeteniile cazacilor şi şleahtici mărunţi care trăiau din slujbele pe care le îndeplineau ori din venitul gospodăriilor proprii.

Şi unii şi alţii ocupau laviţele aşezate în jurul meselor lungi de stejar, discutând cu aprindere despre fuga lui Chmielnicki, cel mai însemnat eveniment care avusese loc în târg. Skrzetuski şi Zaćwilichowski se aşezară într-un colţ, mai la o parte, şi porucinicul întrebă ce pasăre rară mai era acest Chmielnicki, despre care vorbea toată lumea.

― Domnia Ta nu ştii? întrebă încercatul oştean. E pisarul
{49}
polcurilor zaporojene, stăpânul moşiei Subotów şi – adăugă mai încet – cumnatul meu. Ne cunoaştem de mult. Am bătut amândoi multe războaie, în care a dovedit multă vitejie, cu osebire la Cecora. Un luptător cu atâta pricepere în treburile ostăşeşti, poate că nu mai găseşti în toată Republica. Nu se strigă asta în gura mare, dar are într-adevăr cap de hatman: e un bărbat curajos şi preaînţelept; pe el întreaga căzăcime îl ascultă mai mult decât pe căpeteniile taberei şi pe atamani
{50}
. E un om căruia nu-i lipsesc părţile bune, precum vezi, dar e mândru, neliniştit şi, când e stăpânit de ură, poate să fie înfricoşător.

― Ce i s-a întâmplat, de-a şters-o din Czehryn?

― S-a încăierat cu starostele Czapliński, dar ăsta e un fleac! Zavistiile îi fac pe mulţi şleahtici să se sfădească între ei. Nu e nici primul, nici ultimul. Se zvoneşte că i-a sucit capul nevestei starostelui, iar acesta, ca să se răzbune, i-a luat ibovnica şi s-a însurat cu ea. Mai târziu Chmielnicki i-a îmbrobodit şi a doua nevastă – lucrul e cu putinţă, că de… femeia e uşuratică la minte. Dar astea sunt fapte neînsemnate, sub care se ascund alte pricini mai adânci, că vezi Domnia Ta, treaba stă cam aşa: la Czerkasy locuieşte bătrânul Barabasz, polcovnic de cazaci şi prietenul nostru. El avea privilegiile şi scrisorile regale, despre care se spunea că încurajează împotrivirea cazacilor faţă de şleahtă. Dar pentru că era un om de omenie, tare cumsecade, le-a ţinut la el şi nu le-a dat la iveală. Acel Chmielnicki l-a chemat pe Barabasz la un ospăţ aici la Czehryn, în casa lui, apoi a trimis oameni care au luat privilegiile şi scrisorile de la nevasta acestuia şi a pierit fără urmă.

La acestea Skrzetuski grăi:

― Ia te uită, vulpoiul! M-a tras pe sfoară. Zicea că e polcovnic de cazaci în slujba prinţului Dominik Zasławski. Aşadar pe el l-am întâlnit eu în noaptea aceea în stepă şi l-am scăpat de arcan!

Zaćwilichowski mai că se apucă cu mâinile de cap.

― Pentru Dumnezeu, ce tot spui, Domnia Ta! Nu se poate!

― Ba se prea poate, chiar aşa s-a întâmplat. Mi-a spus că e polcovnic la prinţul Dominik Zasławski şi e trimis de marele hatman la Kudak, la pan Grodzicki, dar asta n-am mai crezut-o, pentru că se furişa prin stepă, în loc să meargă pe apă.

― E un om şiret, ca Ulise! Şi unde zici că l-ai întâlnit!

― Lângă Omelniczek, pe partea dreaptă a Niprului. Se ducea, pesemne, la Sici
{51}
.

― Şi voia să evite Kudak. Acum
intelligo.
Avea mulţi oameni cu el?

― Erau vreo patruzeci. Dar au venit prea târziu. Dacă n-ar fi fost oamenii mei, slugile starostelui l-ar fi sugrumat.

― Ia stai, Domnia Ta. Ăsta e un lucru important. Slugile starostelui, zici?

― Aşa spunea şi el.

― De unde putea să ştie starostele unde să-l caute, când aici, în târg, toţi îşi bat capul să afle încotro a spălat putina?

― Asta nu pot s-o ştiu nici eu. Se poate, de asemenea, ca Chmielnicki să fi minţit, şi pe nişte tâlhari obişnuiţi să-i fi dat drept slugile starostelui, ca să-şi mărească şi mai mult nedreptatea suferită.

― Nu se poate. E de neînţeles. Domnia Ta ştii că au ieşit scrisori ale hatmanului care poruncesc ca Chmielnicki să fie prins şi ţinut
in fundo
{52}
?

Porucinicul nu mai avu când să răspundă, fiindcă în clipa aceea îşi făcu apariţia cu mare zarvă un şleahtic. Trânti uşa o dată, de două ori, şi strigă, aruncând priviri semeţe în jur:

― Mă închin Domniilor Voastre!

Era un omuleţ de patruzeci de ani, scund, cu faţa învăpăiată şi cu ochii vioi, înfipţi în găvane ca două prune – un om foarte iute din fire, viforos şi gata oricând să se mânie.

― Mă închin Domniilor Voastre! repetă mai tare şi mai aspru, când văzu că nu i se răspunde.

― Şi noi, şi noi, se auziră câteva glasuri.

Era jupân Czapliński, ajutorul starostelui la Czehryn şi slujitorul de încredere al tânărului stegar al coroanei Koniecpolski.

La Czehryn nu era iubit de nimeni; căuta pricină cu lumânarea, îndruga verzi şi uscate şi prigonea pe toată lumea, dar avea un sprijinitor puternic, aşa că se găseau şi unii care îi arătau cinstire.

Czapliński îl respecta doar pe Zaćwilichowski, ca şi ceilalţi, pentru autoritatea, virtuţile şi vitejia lui. Zărindu-l, se apropie numaidecât de el şi, înclinându-se destul de mândru către Skrzetuski, se aşeză alături de ei, aducându-şi şi pocalul de mied.

― Jupâne staroste, îl întrebă Zaćwilichowski, ai cunoştinţă de ce s-a mai întâmplat cu Chmielnicki?

― E cu laţul de gât, Domnia Ta, aşa cum mă cheamă Czapliński, e cu laţul de gât, iar dacă până acum nu i-au pus juvăţul în jurul grumazului, o să i-l pună în curând. Acum când au ieşit şi scrisorile hatmanului, nu-mi rămâne decât să-l am în mână şi, las’ pe mine.

Acestea spunând, lovi cu pumnul în masă, de se vărsă băutura din pocale.

― Nu-mi vărsa vinul, Domnia Ta! îi zise Skrzetuski. Zaćwilichowski îl întrerupse.

― Şi crezi că ai să-l ai în mână? Că doar a fugit şi nimeni nu ştia unde se află!

― Nu ştie nimeni? Ştiu eu, aşa cum mă cheamă Czapliński! Domnia Ta, panie stegar, îl cunoşti pe Chwedko. Ei bine, acel Chwedko îl slujeşte şi pe el, dar şi pe mine. El o să fie Iuda lui Chmiel. Sunt multe de spus. Chwedko şi-a făcut prieteni printre flăcăii lui Chmielnicki. E un om şiret. Îi cunoaşte fiecare pas. Mi-a făgăduit să mi-l aducă, viu sau mort, şi a plecat în stepă înaintea lui Chmielnicki; ştia locul unde trebuia să-l aştepte!… A, blestematul!

Şi dădu iar cu pumnul în masă.

― Nu-mi vărsa vinul! repetă apăsat Skrzetuski, care, de cum îl văzuse, simţise o aversiune neînţeleasă pentru acest ajutor de staroste.

Şleahticul se înroşi de mânie, fulgeră din ochii bulbucaţi, bănuind că-i caută ceartă, şi se uită furios la Skrzetuski, dar se stăpâni, văzând că purta culorile oştenilor lui Wiśniowiecki; cu toate că stegarul Koniecpolski se duşmănea pe atunci cu prinţul, Czehrynul se afla prea aproape de Łubnie şi era primejdios să nu respecţi culorile prinţului.

Pe de altă parte, prinţul alegea astfel de oameni care se gândeau de două ori înainte de a se apuca de harţă.

― Şi zici că Chwedko s-a legat faţă de Domnia Ta să ţi-l aducă pe Chmielnicki? întrebă iarăşi Zaćwilichowski

― S-a legat. Şi o să mi-l aducă, aşa cum mă cheamă Czapliński.

― Eu îţi spun că n-o să-l aducă. Chmielnicki a scăpat de capcana pe care i-ai întins-o şi a purces la Sici, iar despre asta chiar astăzi trebuia să dai de ştire hatmanului de la Cracovia. Cu Chmielnicki nu-i de glumit. În scurt, el este mai înţelept, are braţul mai tare şi noroc mai mult decât Domnia Ta, care te aprinzi prea repede. Chmielnicki a plecat fără primejdie, repet, iar dacă nu mă crezi, o să ţi-o spună şi acest cavaler care l-a văzut ieri în stepă şi s-a despărţit de el, lăsându-l sănătos.