Prin foc si sabie (4 page)

Read Prin foc si sabie Online

Authors: Henryk Sienkiewicz

BOOK: Prin foc si sabie
11.93Mb size Format: txt, pdf, ePub

Dacă
Prin foc
ş
i sabie,
pe lângă cuvenita admiraţie, a fost primită şi cu rezerve serioase şi îndreptăţite, punând întru câtva sub semnul întrebării îndeplinirea mesajului intenţional al operei, din acest punct de vedere,
Potopul
constituie o reuşită deplină, întâmpinată cu aplauze unanime şi încununată cu titlul de capodoperă a genului. În această a doua secvenţă a trilogiei, adevărul istoric este scos în evidenţă cu scrupulozitate, atât în ceea ce priveşte atmosfera de ansamblu, specifică momentului respectiv, cât şi în elemente compoziţionale de amănunt, fapt care conferă romanului şi o pronunţată valoare instructiv documentară. Inconsecvenţele, puţin numeroase sunt totuşi de importanţă secundară aici – critica nu a semnalat abateri de natură să împovăreze în vreun fel aprecierea estetică. Respectul autorului pentru concordanţa între realitatea istorică şi cea artistică se datoreşte, e adevărat, şi observaţiilor critice numeroase referitoare la
Prin foc
ş
i sabie,
însă, în principal, se explică prin posibilităţile diferite pe care i le oferea noua temă abordată: războiul cu năvălitorii suedezi în deceniul VI al secolului al XVII-lea. Cele trei volume ale
Potopului
încheagă indirect un fel de cronică artistică a războiului. Înlănţuirea firească e evenimentelor o realizează Sienkiewicz prin intermediul personajului principal, Andrzej Kmicic, a cărui evoluţie se întrepătrunde organic cu aceea a războiului. Osatura epică începe în anul 1655, când suedezii, rupând acordul de la Nowy Targ, încheiat în 1629, invadează iarăşi Polonia, şi se sfârşeşte prin pacea de la Oliwa, în 1660, cuprinzând succesele iniţiale ale regelui Carol Gustav, după capitularea de la Ujście, şi trădarea familiei Radziwiłł, luptele de hărţuială de sub comanda lui Stefan Czarniecki şi izgonirea cotropitorilor. Sienkiewicz, relevând împrejurările istorice, subliniază cu grijă contribuţia salutară ori dimpotrivă a tuturor participanţilor, definindu-i magistral în raport cu atitudinea pe care au avut-o în cursul acestui iureş năprasnic ce i-a silit să opteze într-un fel, punându-le în joc averile şi viaţa.

Acţiunea se petrece, prin urmare, doar la câţiva ani după răscoala lui Chmielnicki. Caracteristicile grupurilor sociale se păstrează neschimbate, cu deosebirea că autorul le răsfrânge în adevărata lor lumină. Şi în vremea regelui Jan Kazimierz, ca şi în aceea a fratelui său Władysław al IV-lea, infatuarea magnaţilor face să domnească aceeaşi anarhie aproape absolută, care se prelungeşte în rândurile şleahtei. Ambiţiile lor sunt nemăsurate, nimic nu li se pare prea mult pentru a le răsplăti „meritele”. Convinşi asemeni lui Adam din frumoasa nuvelă a lui Prus,
În lupt
ă
cu via
ţ
a,
că marile familii cu genealogii înrădăcinate în trecutul îndepărtat alcătuiesc albia şi malurile societăţii, se consideră stâlpii susţinători ai Poloniei. De aici până la convingerea că binele patriei se confundă cu acela al marilor case nobiliare, nu este decât un pas care a fost făcut cu uşurinţă. Din nefericire, fiecare aristocrat mai răsărit se socotea îndreptăţit să creadă că interesul lui primează faţă de ceilalţi, aşa că trăiau într-o vrăjmăşie continuă, foarte grijulii să se împiedice unul pe altul în urcuşul pe treptele piramidei sociale. Posedând moşii întinse, întreţineau pe cont propriu armate permanente, pe care de multe ori le întrebuinţau în rezolvarea diferendelor cu vecinii. Averile lor, fabuloase, le întreceau adesea pe ale regelui care, din prudenţă, prefera, când putea, să nu se amestece în gâlcevile lor. Erau, într-un cuvânt, nişte monarhi absoluţi ai ţinuturilor aflate în stăpânirea lor, de care regele trebuia să ţină seama, deoarece vrajba lor se transmitea şi supuşilor.

Închistaţi în astfel de prejudecăţi de castă şi având asemenea preocupări, pe care scriitorul le rezolvă incisiv, nu este greu de ghicit cum vor acţiona aceşti uriaşi pigmei, care-şi acoperă diformităţile etice cu titluri şi ranguri strălucitoare, atunci când va fi vorba de apărarea patriei aflate în primejdie. După ce oştile polone se mobilizează cu o încetineală condamnabilă la Ujście, conducătorii, avându-l în frunte pe voievodul de Poznań, Krzysztof Opaliński, total dezorientaţi şi nepricepuţi în ale războiului, hotărăsc capitularea după primele ciocniri. Exemplul lor, demoralizator, a fost urmat şi de alte ţinuturi. Atitudinea lui Opaliński, de care – după spusele lui Sienkiewicz – îşi bătea joc propriul bufon, este cu atât mai reprobabilă, cu cât, ca scriitor, criticase nu demult în
Satire
multe din viciile care măcinau viaţa nobilimii. Dar nu numai atât. În veşnică duşmănie cu voievodul Vilnei, Janusz Radziwiłł trădează Polonia şi se aliază cu regele Suediei, gândind că aşa va ajunge mai repede la poziţia râvnită. Portretul moral al lui Janusz este completat sugestiv de cel al fratelui său, Bogusław, în care se îmbină fineţea de manieră şi rafinamentul curteanului pervertit. În pasta întunecată şi greoaie, folosită pentru prezentarea Radziwiłłilor, adevăratul simbol al aristocraţiei trădătoare, autorul n-a lăsat să-i scape nici o lucire din idealizarea lui Wiśniowiecki.

Printre extrem de puţinii nobili care i-au rămas credincioşi lui Jan Kazimierz şi au luptat efectiv contra suedezilor, exceptând mâna de admiratori care l-au însoţit peste graniţă, se numără şi voievodul de Witebsk, Sapieha, hatmanul Gosiewski, hatmanul de câmp Lubomirski şi prinţul Michał Radziwiłł. Sienkiewicz nu stăruie prea mult asupra lor, individualităţile lor sunt totuşi clar conturate, reliefând unele laturi proprii clasei lor: aplecarea spre risipă şi petreceri, îngâmfare şi lipsă de duh, dar şi curaj şi generozitate la vreme de nevoie.

Laudele neprecupeţite, dar şi observaţiile critice de rigoare ale autorului se adresează păturii sociale care a adus cele mai multe jertfe pentru apărarea patriei împilate sub călcâiul năvălitorilor: şleahta. Acuzată de aproape toţi scriitorii pentru nestatornicia ei – în momentele de răscruce, subliniază romancierul, ea a ştiut să se ridice totuşi la sacrificii impresionante.
Potopul
este, până la un punct, apoteoza patriotismului şleahtei, cu toate slăbiciunile şi calităţile ei devenite proverbiale în curgerea istoriei. Participarea ei la războiul cu suedezii este urmărită prin mijlocirea avatarurilor lui Andrzej Kmicic care serveşte drept punte de legătură între toate episoadele. Obişnuită să urmeze politica unui magnat sau altul, când aceştia îi înşală aşteptările, şleahta este, cel puţin pentru un timp, incapabilă de o atitudine unitară pe care s-o transpună în acţiuni consecvente. Dar când toată ţara geme în stăpânirea lui Carol Gustav, este de ajuns asediul neizbutit al Jasnei Góra pentru a scutura din amorţeală şleahta de pretutindeni.

Dezorientaţii, fricoşii şi resemnaţii de ieri se transformă miraculos în luptători vajnici, a căror dârzenie uimeşte pe vrăjmaşul învăţat să obţină totul fără luptă. Pâlcuri întregi grăbesc spre locurile de adunare, regimentele se formează peste noapte şi se instruiesc pe câmpul de luptă. Până şi corpurile de oaste care trecuseră la început de partea suedezilor întorc armele împotriva lor. În această atmosferă încinsă de pericole, meritele sunt repede recunoscute, oamenii avansând rapid în posturile cuvenite. Succesele repurtate de Czarniecki îl impun ca pe cel mai talentat dintre hatmani, şi până şi un magnat ca Lubomirski îi acceptă superioritatea. Dacă pe Wiśniowiecki sau Chmielnicki nu-i vedem exercitându-şi funcţiile în vârtejul luptelor, pe Czarniecki îl urmărim de multe ori conducându-şi regimentele unul după altul în mijlocul încăierării. Sub asemenea comandanţi, şleahta săvârşeşte înălţătoare fapte eroice, răscumpărându-şi cu preţul sângelui panica iniţială. Trei „muschetari”: Wołodyjowski, Skrzetuski şi Zagłoba, din cei patru, sunt transportaţi şi în
Potopul,
unde locul lui Podbipięta este luat de firavul la minte, dar vânjosul Roch Kowalski. Grupului, care acţionează într-un plan apropiat de cel principal, i se adaugă uneori Kmicic-Babinicz.

În fine,
Pan Wo
ł
odyjowski,
ultima parte a ciclului scris pentru „îmbărbătarea inimilor” este şi cea mai slabă artisticeşte. Durerea încercată de Sienkiewicz după moartea primei soţii, în 1885, a imprimat urme vizibile în realizarea romanului. În disperarea mută a tânărului Nowowiejski după pierderea logodnicei – prea intensă pentru a fi factice – răzbat note de adâncă şi înţelegătoare compasiune din partea autorului, afectat puternic de dispariţia fiinţei iubite. Fabulaţia cărţii, avându-l în centru pe Wołodyjowski, poate fi segmentată în două secţiuni. În cea dintâi, omnipotentul şi omniprezentul Zagłoba rezolvă problemele sentimentale ale micului ofiţer, căsătorindu-l cu Basia. Sfârşitul acesta fericit pune capăt unor situaţii ce evoluau într-o perspectivă dramatică. Şiretlicurile întrebuinţate de Zagłoba pentru a-l scoate să-şi petreacă viaţa după moartea neaşteptată a primei logodnice, resemnarea matrimonială a micului ofiţer de dragoni care se credea sortit să rămână celibatar şi dragostea reciprocă dintre el şi Basia, toate, condimentate de hazul zagłobian, sunt descrise cu multă pătrundere şi prind atenţia.

A doua secţiune începe prin câteva întâmplări petrecute în ţinuturile de sud-est ale Republicii, unde Wołodyjowski fusese trimis comandant al garnizoanei de la Chreptiów, şi se termină cu predarea cetăţii Kamieniec din Podolia asediatorilor turci, autorul intenţionând, ca şi în părţile precedente ale
Trilogiei,
să grefeze soarta eroilor pe ample evenimente istorice, mai mult, să o subordoneze lor. Nu încape îndoială că asemenea modalitate de tehnică a compoziţiei a mărit posibilităţile de ilustrare caracterologică, dar nu e mai puţin adevărat că a avut şi unele repercusiuni nefavorabile. Individualităţile umane sunt apăsate de stânjenitoarea responsabilitate a faptului istoric, care, dirijându-le într-o parte sau alta în raport de cutare împrejurare, le ştirbeşte cumva din ponderea intrinsecă. Din războiul cu musulmanii se descrie, la drept vorbind, doar cucerirea în 1672 a fortăreţei Kamieniec, abia în epilog relatându-se victoria de la Hotin a lui Jan Sobieski, pe atunci hatman, asupra lui Hussein-Paşa. Procedeul unui final mobilizator similar îl folosise şi în
Prin foc
ş
i sabie.
Despre tratatul de pace de la Buczacz (1672) prin care Polonia ceda sultanului o mare parte din terenurile ucrainene şi se obliga să plătească un haraci de 100.000 de galbeni anual, tratat care n-a fost ratificat în Seim, ducând la o a doua expediţie a turcilor înfrânţi la Hotin, autorul nu pomeneşte nimic, căci ar fi deservit romanului. Dovezile talentului lui Sienkiewicz există, neîndoielnic, şi în
Pan Wo
ł
odyjowski

asalturi respinse şi hărţuieli la câmp deschis, amintind de Zbaraż, de
Potop
ş.a., dar acţiunea tinzând să se disperseze mai ales în partea a doua, legăturile cauzale şi moartea eroului, care nu conving pe nimeni de utilitatea ei, micşorează simţitor semnificaţia cărţii.

 

Istoria a constituit pentru Sienkiewicz un nesecat izvor tematic. Selectarea evenimentelor a avut totdeauna o determinare imediată în toate romanele istorice, autorul străduindu-se să dea răspunsuri, direct ori metaforic, la problemele stringente ale vremii lui. Căci, adevăratul creator de opere istorice nu se va mulţumi niciodată cu latura anecdotică ori exotică
stricto sensu
a fabulaţiei, ci va tinde întotdeauna să releve învăţăminte şi îndemnuri pilduitoare pentru generaţiile prezente şi viitoare. Calităţile artistice şi oportunitatea
Trilogiei
inspirate din trecutul vijelios al Poloniei, cu toate scăderile observate, îl situează pe autor în fruntea scriitorilor de romane istorice din ţara sa. Dacă I. Krasicki (1735–1801) este socotit întemeietorul romanului polonez, iar J.I. Kraszewski (1812–1887) părinte al romanului istoric în Polonia, Sienkiewicz a fost unanim recunoscut ca maestru al genului în patria sa. Chiar dacă în tehnica propriu-zisă n-a adus nimic nou, cum s-a mai remarcat, chiar dacă unele laturi caracterologice sau situaţii se pot identifica la Al. Dumas, W. Shakespeare, J. Stowacki etc. – care scriitor nu datorează nimic antecesorilor săi? – cărţile lui H. Sienkiewicz au avut un succes răsunător şi în străinătate, fiind traduse până în 1961 în 46 de limbi
{32}
; în ţara noastră ocupă nu mai puţin de 74 de poziţii bibliografice. Optimismul reconfortant al operelor sienkiewiczene a îmbărbătat inimile cititorilor de pretutindeni.

 

Stan Velea

 

NOT
Ă
ASUPRA EDI
Ţ
IEI

 

 

Romanul lui H. Sienkiewicz,
Prin foc
ş
i sabie,
a apărut în româneşte pentru prima dată în cotidianul
Epoca
în anul 1901, începând din 26 ianuarie şi continuând cu foarte rare şi scurte întreruperi până la 12 iulie. După acest prim contact, relativ restrâns, pe de o parte, de apariţia într-un ziar care n-avea un profil literar prin excelenţă, pe de alta, îngreuiat şi întârziat de fragmentarea în nu mai puţin de 117 părţi, cele trei volume publicate ulterior (1909–1910), în tălmăcirea Sofiei Nădejde, nu cuprindeau decât trei sferturi din cele două tomuri ale originalului polonez; volumul al patrulea, ultimul, deşi anunţat în cuvinte elogioase de editorul de la noi, nu ştim să fi văzut lumina tiparului. Din această versiune, doar primul volum a fost reeditat în 1925. Romanul a fost tradus mai apoi şi de Al. Iacobescu, în 1940, care a reînnoit ediţia în 1942, fără să opereze vreo modificare.

Necesitatea unei noi transpuneri în limba română a fost hotărâtă de pricini întemeiate. Traducerea Sofiei Nădejde, efectuată după un text german într-o expresie destul de greoaie pentru cititorul de astăzi, conţine numeroase inadvertenţe de sens ori de transcripţie a numelor proprii şi, fapt fundamental, este incompletă. Pe de altă parte. Al. Iacobescu, urmând probabil o versiune franceză, a lăsat la o parte foarte multe din relatările pur descriptive, sărind câteodată capitole întregi, ceea ce a dus într-adevăr la accentuarea dinamicii episoadelor, dar şi la depersonalizarea stilului şi a imaginii de ansamblu a operei. De unele extirpări din expunere, incongruenţe de sens sau de transcriere a numelor proprii suferea şi versiunea anonimă din
Epoca.
Aşadar, lectorul român nu avea încă la îndemână o traducere integrală, care să-i faciliteze receptarea uneia dintre creaţiile izbutite ale lui H. Sienkiewicz într-o formă care să corespundă calitativ şi cantitativ originalului. Aceste rosturi tind să le împlinească transpunerea subsemnatului din 1973. Retipărită în 1982 şi 1988, această versiune este preluată, în urma unei revizuiri temeinice, şi în ediţia de faţă.

Other books

Just That Easy by Moore, Elizabeth
Truth or Dare by ReShonda Tate Billingsley
Tangled by O'Rourke, Erica
And the Land Lay Still by James Robertson
La tumba perdida by Nacho Ares