Prin foc si sabie (3 page)

Optica moderat conservatoare şi dorinţa de a „îmbărbăta inimile” contemporanilor au lăsat amprente evidente şi în alcătuirea eroilor. Cu puţine excepţii, cele două tabere beligerante sunt înfăţişate în tente categoric deosebite în raport cu naţionalitatea căreia îi aparţin. Faptul a dus, fără doar şi poate, la unele încălcări ale dreptului istoric care i-au fost imputate autorului de aproape toţi cercetătorii operei sale, indiferent dacă aceştia erau critici, scriitori cu renume sau istorici consacraţi. Se impun în primul rând inadvertenţele privind personalităţile celor doi comandanţi superiori: prinţul Wiśniowiecki şi hatmanul Bohdan Chmielnicki, ale căror fapte sunt atestate de izvoarele istorice. În romanul lui Sienkiewicz, Wiśniowiecki apare dotat cu însuşirile unui erou legendar. Este cel mai viteaz dintre şefii armatei poloneze, cel mai bun strateg, singurul vrednic să preia comanda supremă şi să scape ţara din situaţia disperată în care o aruncaseră înfrângerile de la Apele Galbene, Korsuń şi Piławce. Patriot înflăcărat, nu se gândeşte decât la Republica în primejdie, iar autorul îl face să-şi sacrifice vrerile personale. El e făcut să fie drept şi milostiv cu subalternii, aspru doar când nevoia îl sileşte. Armata este pusă să-l venereze, e suficient să apară el pe întărituri sau pe câmpul de bătaie, ca soldaţii să facă, romantic, minuni de vitejie, aducând totdeauna victoria. Toate aceste calităţi nu sunt verificate nici în carte în iureşul acţiunilor, astfel că rămân la nivelul unor caracterizări subiective ale romancierului. Fiindcă lucrările istorice îl consemnează pe Wiśniowiecki ca pe un principe vanitos şi impulsiv, ale cărui merite militare nu sunt deloc strălucite; n-a câştigat nici o bătălie mai însemnată, iar în faţa lui Chmielnicki s-a retras mereu. Stăpânit de o ambiţie nemăsurată, şi-a urmărit întotdeauna interesele, îndrăznind chiar să ameninţe că va măcelări întregul senat şi pe rege, dacă nu i se face pe voie. Crud până la sălbăticie, s-a îmbogăţit prin jefuirea văduvelor bogate şi exploatarea cruntă a supuşilor, înăbuşind în sânge orice încercare de împotrivire. Laude i se puteau aduce lui Wiśniowiecki doar pentru curajul şi energia lui. Autorul l-a ridicat pe acestea la rangul unor virtuţi absolute.

Prin contrast, conducătorul cazacilor aflaţi în răscoală naţională este descris ca un trădător al Republicii, care instigă la răzmeriţă doar pentru a se răzbuna împotriva starostelui Czapliński. În situaţii hotărâtoare, când trebuie să decidă singur ceva, eroul e pus de scriitor să fie chinuit de îndoieli, să nu ştie bine ce vrea şi să ameţească de băutură; lipsit de demnitate şi viclean, să se umilească în faţa hanului pentru a-i menţine bunăvoinţa. Este de mirare, totuşi, că, deşi portretul nu este nici pe departe agreabil, scriitorul T.T. Jeż (Z. Milkowski) îl învinuia pe autor că a plăsmuit prea pozitiv această figură din galeria marilor răzvrătiţi ai lumii. Jeż publicase în 1882 romanul
Dintr-o epoc
ă
furtunoas
ă
(Z burzliwej chwili),
în care vedea în Chmielnicki doar un şleahtic mărginit, egoist şi cu fumuri aristocratice, care n-ar avea nimic comun cu poporul ucrainean
{21}
. Individualitatea lui Chmielnicki, deşi creionată în mai multe scene izolate şi spectaculare, ca şi a lui Wiśniowiecki, se afirmă cu toate acestea în roman – şi istoria o confirmă – ca aceea a unui bun cunoscător de oameni şi a unui înţelept organizator şi comandant, care a învins armatele regulate ale hatmanilor polonezi, silindu-l până şi pe Jarema să-i cedeze. Diplomat fin, a obţinut în permanenţă ajutorul tătarilor şi a menţinut contacte cu unii magnaţi polonezi şi cu regele, în scopul rezolvării paşnice a conflictului. Dacă nu s-a realizat nimic, de vină este numai îndărătnicia nobililor. Scriitorul realist a trebuit să dea, totuşi, adevărului partea sa!

Personajul principal al romanului, Skrzetuski, şi prietenii săi, Zagłoba, Wołodyjowski şi Podbipięta, se păstrează în aceeaşi tonalitate sărbătorească. Virtuţile celor – de astă dată patru – „muschetari” cresc pe măsura curgerii episoadelor atât de mult, încât B. Prus, şi nu numai el, le consideră nişte ficţiuni literare, valabile în perspectiva unui ideal etic şi estetic, dar fără putinţă de susţinere în realitate. Grupul celor patru amici, zicea Prus, compus dintr-o viespe ce înţeapă mortal (Wołodyjowski), un sfinx cu cap de porc (Zagłoba), o ghilotină în formă de om (Podbipięta) şi un Isus Cristos în rolul unui ofiţer de cavalerie (Skrzetuski), face o impresie puternică, dar nu mai puţin stranie
{22}
. De bună seamă, deşi aspră, caracterizarea făcută de autorul
P
ă
pu
ş
ii
conţine mult adevăr. Complexe, personajele în discuţie se axează totuşi, după modelul clasicist, pe câte o însuşire esenţială pe care Sienkiewicz o dezvoltă până la perfecţiunea neverosimilă. Altruismul, spiritul de sacrificiu al lui Skrzetuski este total, nelăsând loc pentru mai mult. Chiar inima lui nu este decât un „sertar pentru treburile publice”. Zagłoba, cel mai bogat şi multilateral ca tip uman, deci cel mai bine realizat artistic
{23}
, e un descurcăreţ fără pereche, care cu ajutorul inteligenţei iese întotdeauna cu fata curată din cele mai trudnice încercări. În situaţii în care tăria paloşului strămoşesc al vânosului Podbipięta s-ar fi dovedit neputincioasă, învinge isteţimea acestei fericite altoiri a lui Ulisse pe Falstaf. Firavul Wołodyjowski atinge limita de sus în arta scrimei – din dueluri şi încăierări generale scapă de regulă fără cea mai mică zgârietură; iar lituanianul Longinus Podbipięta e o apoteoză a forţei musculare.

Din tabăra cazacă doar Bohun, concurentul fără noroc al lui Skrzetuski la dragostea Helenei este prezentat într-o lumină ce corespunde întru totul însemnărilor istoricului Kubała
{24}
. Curajul şi viclenia şarpelui, ingeniozitatea vulpii şi uşurătatea vântului îi tresăreau în fiecare fibră. Libertatea, stepa şi luptele erau elementul natural al acestui cazac fără egal, plămădit din geniul războiului şi capriciul femeii. În rest, ambele armate sunt sugerate în linii puţine şi generale.

Oastea polonă, disciplinată, oţelită în lupte şi capabilă de eforturi extraordinare – s-a observat critic supralicitarea oamenilor şi a cailor
{25}
– este aureolată mereu de scriitor cu aura victoriei, indiferent de poziţia favorabilă şi numărul superior al adversarului atacat. Cea cazacă, în schimb, e prezentată în aşa fel, încât să pară ca o oaste de adunătură, ispitită de pradă şi băutură, care la auzul numelui ducelui Jeremi dă bir cu fugiţii cuprinsă de spaimă. Cu toate acestea, în fazele de început ale răscoalei prezentate în roman, detaşamente cazace ţin piept cu străşnicie regimentelor polone, câştigând primele bătălii. Aceste victorii par a se datora mai mult nătângiei unor căpetenii ale oştirii polone, decât vitejiei răsculaţilor, care, din motivele amintite, lesne de înţeles, nu e apreciată în planul artistic ca atare.

Iată de ce cauzele şi forţele care au luat parte la răscoală, întinzând fulgerător vâlvătaia nimicitoare peste toată Ucraina, apar în roman în proporţii diferite de cele adevărate şi nu în coloratura cuvenită.

Inexactităţile numeroase, legate de izbucnirea şi desfăşurarea revoltei ori de structura personajelor şi a episoadelor, se explică şi prin stadiul de atunci al ştiinţelor istorice, ca şi prin înţelegerea, diferită de cea de azi, de a respecta în roman adevărul istoric strict. De altfel, înainte de a trece la elaborarea propriu-zisă a
Trilogiei,
Sienkiewicz s-a documentat cu multă conştiinciozitate, citind o mulţime de lucrări de specialitate apărute, aşa că nici măcar un nume n-a fost scos din fantezie
{26}
. Studiile întreprinse au dovedit că autorul s-a inspirat din istoricii L. Kubała
{27}
, K. Szajnocha
{28}
, apoi
din Jurnalul (Pami
ę
tniki)
lui J. Chr. Pasek
{29}
ş.a., de unde a transferat, dezvoltându-le, motive psihologice şi situaţii, uneori fără să le mai schimbe tenta interpretativă.

Erorile istorice se datoresc însă, în afara considerentelor expuse, şi unei caracteristici care ni se pare fundamentală pentru temperamentul scriitoricesc al lui Sienkiewicz: înclinaţia spre colosalul gesticular, de tip romantic, fundamental deosebit de grandiosul clasic, auster şi static prin excelenţă. Această înclinaţie, potenţată prin grefarea pe intenţia conceptual mobilizatoare a operei, transpare lesne observabilă în toate elementele structurii intime a creaţiei, învederând caracterul de basm al
Trilogiei,
remarcat şi de Z. Szwejkowski
{30}
. În istoriografia literară polonă s-a vorbit în dese rânduri despre fantezia clocotitoare, forţa de creaţie extraordinară, elogiul forţei umane, plasticitatea naraţiunii etc., toate valenţe indiscutabile ale talentului sienkiewiczean, dar, după câte ştim, predilecţia pentru grandiosul gesticular n-a fost nicăieri afirmată ca o trăsătură definitorie a fizionomiei sale artistice. Predispoziţia organică de hiperbolizare a stimulilor exteriori, decurgând din sensibilitatea intuitiv-vizionară a scriitorului, se manifestă în sensul augmentării sau diminuării – fie în vigurozitatea exagerată a eroilor, ale căror posibilităţi caracterologice şi fizice sunt împinse până la extremitatea evident nereală, fie în proporţii gigantice ale scenelor de luptă cu încleştări viforoase de mase mari de oameni şi risipă enormă de energie, fie, câteodată, în modul în care se descriu crâmpeie din natură.

Efectele artistice, izvorând din toate aceste sarcini de factură ideologică ori temperamentală, converg în a îndreptăţi, într-o măsură, concluzia lui Prus cu privire la trunchierea imaginii de ansamblu şi în foarte multe amănunte a evenimentului înfăţişat, cu toată strădania autorului de a reda fidel coloritul general al epocii
{31}
. Procesul istoric apare dinamic, dar nevăzându-i-se toate părţile componente, nu se pot depista relaţiile cauzale interne, izvorul şi direcţia consumului de energie. Complexitatea lui rămâne în afara receptivităţii autorului; în realitatea istorică lucrurile au avut în mare parte o altă curgere decât aceea înfăţişată de prozator. Germenii care au favorizat declanşarea exploziei sunt adânc înfipţi în nedreptăţile sociale şi naţionale îndurate de poporul ucrainean. Populaţia semistabilă a ţinuturilor de dincolo de Nipru, falnică şi pururi cu arma în mână, cum o descria chiar Sienkiewicz încă în nuvela
Robie turceasc
ă
,
suportând cu greu obligaţiile impuse de nobilii polonezi şi autohtoni, a furnizat cei mai mulţi luptători la chemarea lui Chmielnicki. Un rol demn de luat în seamă i-a revenit clerului pravoslavnic, care, sâcâit în fel şi chip şi fără drept de reprezentare în Seimul polonez, a întreţinut flacăra nemulţumirii înăuntrul ţărănimii şi a aţâţat-o la momentul oportun.

Materialul cel mai inflamabil l-au constituit fostele armate căzăceşti, care îşi aminteau cu nostalgie şi dor de răzbunare de vremurile fericite când se acoperiseră de glorie în slujba Republicii polone. Din autonomia de odinioară nu mai rămăsese nimic. Neplătindu-li-se soldele şi nepermiţându-li-se atacarea tătarilor, se răscoală de multe ori şi jefuiesc conacele magnaţilor, ceea ce are ca rezultat ştirbirea treptată a vechilor privilegii şi desfiinţarea autonomiei lor. Unii au intrat sub comanda hatmanilor polonezi, alţi în armatele particulare ale nobililor. O mare parte însă, răspândiţi aiurea şi transformaţi în ţărani, aşteptau cu nerăbdare să pună mâna pe arme.

Pe de altă parte, asistăm în această vreme la o cronică decădere a puterii militare a Republicii, cauzată de dezbinările interne. Cele trei forţe politice erau constituite în două tabere potrivnice: aristocraţia nobiliară şi şleahta, aliată prin cumpărare, luptau contra puterii monarhice. Regele Władysław al IV-lea pregătea războiul împotriva turcilor; se înţelesese cu Moscova, Veneţia şi papa şi hotărâse să reînfiinţeze oastea cazacă în limitele vechilor drepturi, scop în care îl numise pe Chmielnicki hatman al acestei armate. Dar marea nobilime şi şleahta paralizează războiul cu turcii, iar când Chmielnicki se întoarce în Ucraina, atentează la viaţa lui. Acesta se refugiază la cazacii zaporojeni şi îi cheamă la luptă. Hatmanul Potocki, deşi rugat stăruitor de rege să nu înceapă lupta, îl atacă pe Chmielnicki, însă, în pofida tuturor aşteptărilor, armatele polone sunt învinse la Apele Galbene, Korsuń şi Piławce. Chmielnicki îl asediază apoi pe prinţul Jeremi Wiśniowiecki la Zbaraż şi luptele încetează în 1649 printr-un acord favorabil cazacilor, încheiat cu noul rege Jan Kazimierz după bătălia de la Zborów. Acesta este eşafodul faptic real al romanului, Sienkiewicz consemnând doar fugar continuarea răscoalei în 1651 şi victoria polonezilor de la Beresteczko.

Factorii care hotărăsc în ultimă instanţă valoarea sau non-valoarea unei producţii literare rămân totuşi în sfera esteticului. De aceea, discuţia se cuvine menţinută în esenţă în domeniul valorilor artistice, eterne, căci numai acestea pot explica perenitatea operei. Posibilităţile instructive, riguros ştiinţifice trebuie avute în vedere, ele reprezentând fapte brute convertite în elemente de artă, dar nu pot să aibă rolul principal în judecata de valoare, care ar deveni astfel sentenţioasă. Poemele homerice conţin cu siguranţă nenumărate inconsecvenţe istorice, ca şi capodoperele lui Shakespeare sau ale altora, şi cu toate acestea înfruntă curajos timpul. Aşa că şi în cazul romanului
Prin foc
ş
i sabie
măiestria artistului a motivat şi motivează succesul imens al cărţii între hotarele Poloniei şi în afara lor. Acţiunea, fără a fi liniară, se deapănă unitară şi densă, neîntârziind în stufozităţi fastidioase. Puţinele arabescuri digresive în relatare, având rosturi comparative sau anecdotice, şi descrierile de natură, folosite operativ, cu anume zgârcenie chiar, doar atâta cât e nevoie pentru fixarea cadrului geografic al acţiunii, pigmentează pitoresc consumarea episoadelor. Pe de altă parte, expresia stilistică, accentuat orală, nu este deloc îngreuiată de arhaisme. Dimpotrivă, cuvintele polone vechi, reduse ca număr, fac bună casă cu destul de multe neologisme contemporane momentului elaborării. Vastitatea şi diversitatea materialului faptic realizează neprevăzutul antrenant al succesiunii întâmplărilor, iar multitudinea situaţiilor încordate păstrează tensiunea dramatică. Personajele, cu tot numărul lor foarte mare, stând solid închegate în graniţele tipului pe care îl exprimă, nu sunt niciodată fisurate de inconsecvenţe raţionale ori factologice care să stârnească nedumeriri. Chiar atunci când scriitorul nu insistă asupra unora dintre ele, acestea servind doar ca prilejuri pentru definirea altora, nu avem impresia unor carenţe supărătoare. În sfârşit, dinamica scenelor de luptă, descrise cu uşurinţa şi priceperea demiurgului, sugestivitatea intensă a naraţiunii şi, mai presus de toate, acel neîntrecut dar de povestitor – iată câteva din calităţile artistice care solicită şi captează interesul lectorului.