Prin foc si sabie (5 page)

Read Prin foc si sabie Online

Authors: Henryk Sienkiewicz

BOOK: Prin foc si sabie
5.53Mb size Format: txt, pdf, ePub

Deoarece în tălmăcirea romanului am întâmpinat unele dificultăţi, a căror rezolvare rămâne totuşi arbitrară până la un punct, socotim necesare câteva explicaţii menite să dea răspuns la unele eventuale semne de întrebare, schiţând în acelaşi timp unele criterii pe care le-am avut în vedere.

Deşi nu lipsesc forme lingvistice mai vechi – acţiunea cărţii se petrece în secolul al XVII-lea şi autorul marchează prin ele retrospectiva istorică – limba originalului nu este încărcată de arhaisme sau regionalisme care să îngroaşe abuziv expresia într-o direcţie sau alta, de aceea ne-am străduit ca şi în transpunerea românească să respectăm pe cât cu putinţă această tonalitate stilistică. Prin urmare, ne-am ferit atât de neologismele excesive, care ar fi impus o tentă şarjat modernă expunerii, nepotrivită, evident, pentru epoca în care se consumă factologia romanului, cât şi de formulările opulent arhaizante sau dialectale, care să şocheze sensibilitatea cititorului de astăzi. Am intenţionat, într-un cuvânt, ca relatarea să curgă cât mai lesnicios, într-o limbă românească uşor colorată cu inflexiuni mai vechi, uneori populare şi dialectale, fără exacerbări păgubitoare în nici o direcţie, dar care să conţină şi să exprime totuşi acel parfum indicibil al secolelor apuse. În ce măsură am izbutit, pot aprecia numai cititorii.

Pentru sugerarea atmosferei vremurilor de altădată, unii termeni care indică formaţii şi funcţii militare sau civile, au fost redaţi prin formele lingvistice mai vechi, cunoscute şi la noi, precum: steag, polc, vagmistru, porucinic, podpolcovnic, staroste, stolnic, polcovnic ş.a., apelând la expresii mai noi, ca ofiţer sau regiment doar atunci când le-a folosit şi Sienkiewicz. Fără îndoială, în toate cazurile în care am crezut că receptarea cutărui termen presupune dificultăţi de înţelegere, am dat la subsol şi echivalentul actual. În acelaşi scop, cuvântul polonez
pan,
cu derivatele
panna
şi
pani,
în fapt semnificând provenienţa din nobilime, aşadar marcând titlul de nobil (şleahtic), a fost tradus de cele mai multe ori prin mai vechiul jupân, respectiv jupâniţă şi jupâneasă, şi prin boier, în situaţiile când vorbesc ţăranii sau unii cazaci fără ştiinţă de carte; omis de multe ori în traducere, a fost păstrat în forma originală doar atunci când tălmăcitorul l-a simţit ca o expresie a unui respect evident, real sau simulat, pentru poziţia socială şi însuşirile alese ale celui la care se referea. Folosirea rară totuşi, a unor forme vechi în paralel cu altele mai noi: căpetenie – ofiţer, polc – regiment ş.a. se menţine, mărindu-şi frecvenţa mai ales atunci când e vorba de unele titluri nobiliare, prinţ – cneaz, de exemplu. Oscilarea, prezentă şi în textul polonez şi păstrată şi în traducere, din dorinţa de a rămâne cât mai aproape de original, are şi o explicaţie istorică. În ţinuturile din răsăritul Republicii polone, în care se derulează cea mai mare parte din acţiune, pătrunderea elementelor noi de cultură şi viaţă era mult întârziată faţă de restul Poloniei. În consecinţă, domină formele vechi de limbă, alături de care încep să se întrebuinţeze tot mai mult şi denumirile mai noi. De altminteri cuvinte ca
ofi
ţ
er
sau
regiment
nu sunt întrebuinţate niciodată cu referire la cazaci, ci numai la polonezi. Nu acelaşi lucru se întâmplă însă cu prinţ – cneaz, folosite amândouă şi de unii şi de alţii, diferenţa realizându-se numai în planul frecvenţei.

În ceea ce priveşte numele proprii, le-am redat după cum urmează. Numele geografice, în marea lor majoritate, au fost transpuse conform grafiei din original. Excepţie de la această regulă au făcut doar câteva denumiri care au intrat demult în limba noastră şi sunt cunoscute în scrierea fonetică proprie limbii române: Varşovia, Cracovia, Vilna, Hotin, Sici ş.a., precum şi numele, e adevărat foarte puţine la număr, pe care le-am tradus, urmărind anumite rezonanţe de ordin stilistic: Câmpiile Sălbatice (Dzikie Pola), Drumul Negru (Czarny Szlak), Apele Galbene (Żolte Wody), Râpa Dracului (Czartowy Jar), Răzlogul Tătarilor (Tatarski Razłóg), Movila Vrăjmaşului (Wraże Uroczyszcze) ş.a. În cazul persoanelor, în afară de prea puţine nume tătare, ca Artim-Ghirei ori Tuhai-bei, toate celelalte – poloneze sau ucrainene – respectă grafia din original, cu toate greutăţile de transcriere şi pronunţie, pentru uşurarea cărora dăm câteva indicaţii de citire: a = on (o nazal); ę = (e nazal); c = ţ; j = i (i scurt); ł = u; cz, ci, ć = ĉ (ci); ó = u; sz, si, ś = ş (si); rz, ż = j. Remarcăm, în treacăt, şi unele oscilări în scrierea numelor proprii, pe care le-am menţinut şi în traducere. Astfel, forme ca: Apele Galbene, Krzemieńczug, Demianówka, Czarnobój, Nalewajko şi Onufrij apar şi ca: Apa Galbenă, Krzemieńczuk, Demianiwka, Czarnobaj, Nalewajka şi Onufry.

TABEL CRONOLOGIC

 

1846:
La 5 mai, se naşte Henryk Sienkiewicz, într-o localitate din Podlasie, Wola Okrzejska, în Polonia.

1855:
Părinţii scriitorului se mută la Wézyczyn, un sat din Mazowsze.

1858:
Henryk Sienkiewicz este înscris la un liceu real din Varşovia, pe care-l va termina cu mare greutate din pricina lipsurilor băneşti.

1861:
Familia Sienkiewicz îşi vinde pământul şi se mută la Varşovia.

1866:
H. Sienkiewicz se înscrie la Universitatea din Varşovia, unde iniţial, la insistenţa părinţilor, studiază dreptul şi medicina.

1867:
Studentul Sienkiewicz se transferă la secţia de ştiinţe umanistice.

1869:
Sienkiewicz începe să publice recenzii, cronici şi foiletoane, în periodicele vremii, cu pseudonimul Litwos, în care se vădeşte adeptul ideologiei pozitiviste.

1872:
Apare primul roman al lui Sienkiewicz,
În zadar,
în periodicul „Wieniec”, o încercare juvenilă de a descrie mediul studenţesc.

1876:
Sienkiewicz pleacă în America de Nord, cu un grup de prieteni; călătoria îi va inspira volumul
Scrisori din c
ă
l
ă
toria în America
şi numeroase nuvele. Aici, se va contura ruptura de pozitivism.

1877:
Publică nuvela
Schi
ţ
e în c
ă
rbune

un tablou critic impresionant al satului de după împroprietărire.

1879:
Se întoarce la Varşovia, după o zăbovire de doi ani prin Franţa, Italia şi Galiţia.

1882
–1
883:
Sienkiewicz redactează periodicul
Slowo,
al cărui program era centrat pe aspiraţiile burgheziei orăşeneşti.

1884:
Tipăreşte
Prin foc
ş
i sabie,
partea întâi din trilogia istorică, gândită cu scopul expres de „îmbărbătare a inimilor”.

1886:
Apare a doua parte a trilogiei:
Potopul.

1887
–1
888:
H. Sienkiewicz publică ultima parte a trilogiei:
Pan Wo
ł
odyjowski.

1889:
Din cele 15.000 de ruble, dăruite de un necunoscut după terminarea trilogiei istorice, Sienkiewicz instituie o bursă pentru creatorii bolnavi de ftizie.

1891:
Sienkiewicz scrie romanul
F
ă
r
ă
ideal
, în care critică aristocraţia
pentru absenţa unor idealuri ferme.

1892:
Apar
Scrisorile din Africa,
sugerate de o călătorie pe continentul negru.

1896:
Quo vadis

operă inspirată de persecuţiile creştinilor în timpul împăratului Nero, pentru care i se conferă lui Sienkiewicz, în 1905, premiul Nobel.

1900:
Apare
Cavalerii teutoni

evocare a împrejurărilor care au premers şi au pregătit bătălia de la Grünwald dintre polonezi, aliaţi cu lituanienii, şi cavalerii Ordinului teuton.

1910:
În romanul
Convulsii,
Sienkiewicz întreprinde critica forţelor şi obiectivelor sociale ale revoluţiei din 1905–1907.

1911:
Apare romanul
Prin pustiu
ş
i jungl
ă
.

1914:
Publică o parte din romanul, neterminat,
Legiunile,
pe care intenţiona să-l dedice legiunilor poloneze conduse de Dąbrowski.

1916:
La 15 noiembrie, moare, la Vevey, în Elveţia, Henryk Sienkiewicz. A fost adus în ţară abia în 1924 şi înmormântat cu fast şi preţuire la catedrala Sf. Ioan din Varşovia.

PARTEA  I

 

CAPITOLUL I

 

A
NUL
1647
SE
AR
Ă
TASE
UN
AN
neobişnuit, în care diferite semne apărute pe cer şi pe pământ vesteau parcă nenorociri şi întâmplări nemaipomenite.

Cronicarii din acele vremuri amintesc că încă din primăvară un nor uriaş de lăcuste roise din Câmpiile Sălbatice şi prăpădise semănăturile şi iarba, prevestind năvălirea tătarilor. Vara, fusese o puternică eclipsă de soare, după care se ivise pe cer o cometă. Tot aşa, la Varşovia, oamenii văzuseră deasupra oraşului un mormânt şi o cruce de foc în nori, aşa că ţinuseră posturi şi făcuseră pomeni, fiindcă unii susţineau că asupra ţării avea să se abată ciuma şi toată suflarea omenească va pieri. În sfârşit, urmase o iarnă atât de uşoară, cum nici cei mai vârstnici nu-şi aminteau să fi apucat vreodată. În regiunile de miazăzi gheţurile nu mai încătuşaseră apele care, umflate de zăpada ce se topea în fiecare zi, ieşiseră din albii înecând malurile. Cădeau ploi dese. Stepa se înmuiase, transformându-se într-o mocirlă fără sfârşit, iar soarele pripea atât de puternic la amiază, încât – minune a minunilor! – pe la jumătatea lui decembrie, în ţinutul Bracławului şi în Câmpiile Sălbatice, stepele şi întinderile se acoperiseră de verdeaţă. În prisăci, roiurile de albine începeau să se mişte şi să zumzăie, vitele mugeau prin ocoale. Când rânduiala firii părea astfel cu totul schimbată, în Ucraina, în aşteptarea întâmplărilor neobişnuite, oamenii îşi îndreptau gândurile neliniştite şi ochii mai ales către Câmpiile Sălbatice de unde putea să se arate primejdia mai lesne decât de oriunde.

În acest timp pe Câmpii nu se întâmpla nimic deosebit; nu mai aveau loc alte lupte şi hărţuieli în afară de cele obişnuite, de care aveau ştiinţă doar vulturii, ereţii, corbii şi animalele de câmp.

Căci aşa se înfăţişau pe atunci Câmpiile Sălbatice. Mergând spre miazăzi, către Nipru, ultimele urme de viaţă aşezată se sfârşeau nu departe după Czehryn, iar spre Nistru ajungeau până dincolo de Humań, după care, până hăt către limanuri şi Mare, se întindea stepa şi iar stepa, cuprinsă ca într-o ramă între cele două râuri. În arcul Niprului, la Niż, dincolo de pragurile stâncoase, clocotea încă viaţa cazacilor, dar în Câmpiile Sălbatice nu se statornicise nimeni; doar pe la margini, din loc în loc se înălţau palăncile
{33}
, ca nişte insule în plină mare.
De nomine,
pământul aparţinea Poloniei, dar era nelocuit şi Republica
{34}
le îngăduia tătarilor să folosească păşunile, cu toate că adeseori cazacii se împotriveau, aşa că imaşul era în acelaşi timp şi câmp de bătaie.

Nimeni nu numărase, nimeni nu-şi mai aducea aminte câte lupte se desfăşuraseră acolo, câţi oameni pieriseră. Ştiau numai vulturii, ereţii şi corbii; cine auzea de departe fâlfâit de aripi şi croncănituri, cine vedea păsările rotindu-se deasupra vreunui loc, acela ştia că acolo se află hoituri sau oase neîngropate încă… Omul era vânat prin ierburi ca lupii ori ca antilopele saiga. Vâna cine voia. Omul hăituit de lege se ascundea în stepele sălbatice, păstorul îşi păzea turmele înarmat; tot acolo căuta aventuri cavalerul şi hoţul ieşea la pradă. Cazacul vâna pe tătar, tătarul pe cazac. Câteodată cete întregi apărau turmele împotriva mulţimii hoţilor. Stepa era pustie şi locuită în acelaşi timp, tăcută şi ameninţătoare, liniştită şi plină de capcane, sălbatică din cauza Câmpiilor Sălbatice, dar şi din cauza sufletelor sălbatice.

Din vreme în vreme se năpusteau asupră-i războaiele. Atunci se revărsau în valuri ciambuluri
{35}
tătărăşti, pâlcuri de cazaci, steaguri poloneze sau moldovene; noaptea, nechezatul cailor însoţea urletele lupilor, răpăitul tobelor şi cântecul trâmbiţelor de aramă răsunau până către lacul lui Ovidiu şi spre Mare, iar pe Drumul Negru, în ţinutul Kuczmanului, se scurgeau puhoaie de oameni. De la Kamieniec până la Nipru, graniţele Republicii erau păzite de staniţe
{36}
şi palănci, care cunoşteau apropierea primejdiei după cârdurile nenumărate de păsări ce zburau spre miazănoapte, speriate de ciambuluri. Era de ajuns ca tătarul să scoată capul din Pădurea Neagră ori să treacă Nistrul dinspre părţile moldovene, ca să apară odată cu păsările, pe drumurile stepei, în regiunile de miazăzi.

Ciudat este că în iarna aceea stolurile de păsări nu se îndreptau către ţinuturile Republicii. Stepa era mai liniştită ca de obicei. În clipa când începe povestirea noastră, tocmai apunea soarele, luminând cu razele-i roşietice locurile pustii. La marginea de miazănoapte a Câmpiilor Sălbatice, de-a lungul Omelniczekului, până la vărsare, cea mai ageră privire n-ar fi putut să descopere nici o vietate, nici măcar o mişcare prin ierburile veştejite, uscate, negre. Soarele se mai uita doar cu o jumătate de disc de dincolo de orizont. Cerul se întunecase şi stepa se acoperea treptat de neguri. Pe malul stâng, pe o înălţime care semăna mai mult cu un curgan decât cu o colină, mai luceau doar resturile unei staniţe, ridicate odinioară de Teodoryk Buczacki, pe care o distruseseră năvălirile. Dărâmăturile aruncau o umbră alungită. În apropiere străluceau apele larg revărsate ale Omelniczekului care, în acest loc, coteşte spre Nipru. Razele de lumină se stingeau tot mai mult în văzduh şi pe pământ. Din înălţimile cerului mai răzbăteau numai strigătele cocoarelor care se îndreptau spre mare, încolo, nici un zgomot nu tulbura liniştea.

Noaptea se lăsa asupra întinderilor pustii şi odată cu ea venea vremea duhurilor. Pe atunci, oştenii care vegheau în staniţe povesteau că pe Câmpiile Sălbatice apar noaptea umbrele celor căzuţi, care şi-au găsit acolo moartea năprasnică în păcat, şi îşi fac de cap, neputând fi împiedicate de cruce şi biserică. De aceea, când semnele care arată miezul nopţii începeau să se stingă, prin staniţe se rosteau rugăciuni pentru sufletele morţilor. Se mai vorbea că umbrele călăreţilor care rătăcesc prin pustie aţin calea drumeţilor, gemând şi cerşind semnul sfintei cruci. Printre ele se nimereau şi strigoi, care alergau urlând după oameni. O ureche deprinsă deosebea de departe urletul strigoilor de cel al haitelor de lupi. De asemenea se puteau vedea armate întregi de umbre care uneori se apropiau atât de mult de staniţe, că străjile dădeau alarma. Astfel de întâmplări prevesteau de obicei războaie crâncene. Nici întâlnirea unor umbre singuratice nu însemna nimic bun, dar nu trebuia să-ţi faci inimă rea întotdeauna, fiindcă adeseori chiar omul viu apărea şi dispărea înaintea călătorilor ca o umbră, aşa că de multe ori putea să fie luat cu uşurinţă drept un duh al întunericului.

Other books

Taken by Cassandre Dayne
Mumbaistan by Piyush Jha
Callahan's Fate by Lee Ann Sontheimer Murphy
Tetrammeron by José Carlos Somoza
Catering to the CEO by Chase, Samantha
Lie With Me by Sabine Durrant
Honour on Trial by Paul Schliesmann
En tinieblas by Léon Bloy
A Brief Moment in TIme by Watier, Jeane