Prin foc si sabie (48 page)

Prinţului nu-i părea rău după aceste avuţii uriaşe, care puteau să stea alături de principatele nemţeşti. Se legase însă de opera mâinilor sale; ştia că atunci când n-o să mai fie aici, totul are să se clatine; munca şi truda atâtor ani se vor duce de râpă, se vor dezlănţui sălbătăciile şi pârjolul va cuprinde satele şi târgurile, tătarul îşi va adăpa caii în aceste râuri şi pădurea o să crească peste dărâmăturile arse; dacă se va mai întoarce, cu ajutorul lui Dumnezeu, va trebui să ia totul de la capăt, şi poate că nu va mai avea puterea şi timpul de trebuinţă şi nici încrederea de la început. Aici petrecuse ani întregi, înălţându-şi faima printre oameni şi meritele faţă de Dumnezeu, iar acum toată slava şi meritele lui aveau să se împrăştie ca fumul…

Două lacrimi i se rostogoliră încet pe obraji.

Erau ultimele lacrimi, după care în aceşti ochi aveau să rămână numai fulgerele.

Calul prinţului îşi întinse gâtul şi necheză; numaidecât îi răspunseră alţii din steagurile care se înşiruiau pe drum. Aceste glasuri îl treziră pe prinţ din îngândurare, insuflându-i curaj. Îi mai rămâneau şase mii de tovarăşi credincioşi, şase mii de săbii, în faţa cărora lumea era deschisă şi pe care Republica asuprită îi aştepta ca s-o izbăvească. Idila de peste Nipru se sfârşise, dar acolo unde bubuie tunurile, unde ard satele şi târgurile, acolo unde nechezatul cailor tătăreşti şi ţipetele cazacilor se amestecă noaptea cu tânguirea robilor, cu gemetele bărbaţilor, ale nevestelor şi ale copiilor – acolo câmpul e liber şi poate să dobândească slava de izbăvitor şi părinte al Republicii… Cine să întindă mâna spre această cunună, cine să scape ţara ruşinată şi călcată în picioare de răzvrătiţi, dacă nu el, prinţul, dacă nu această oaste ale cărei armuri, acolo, în vale, sclipesc în bătaia soarelui?

Polcurile tocmai treceau pe la poalele colinei şi, la vederea prinţului care stătea sus, lângă cruce, cu buzduganul de căpetenie în mână, din piepturile oştenilor se smulse dintr-odată strigătul:

― Trăiască prinţul! Trăiască hatmanul şi căpetenia noastră, Jeremi Wiśniowiecki!

Sute de steaguri se plecară la picioarele lui, husarii îşi zăngăniră ameninţător săbiile scurte, şi tobele bubuiră însoţind strigătele.

Prinţul îşi scoase sabia şi, înălţând-o către cer, odată cu privirile, rosti:

― Eu, Jeremi Wiśniowiecki, voievod rusin, prinţ de Łubnie şi Wiśniowiec, mă jur înaintea lui Dumnezeu şi a Maicii Preasfinte că, ridicând această sabie împotriva tâlharilor care au batjocorit ţara, cât voi avea putere şi viaţă, n-am s-o cobor până nu voi spăla ruşinea, până când nu voi târî la picioarele Republicii pe toţi vrăjmaşii, liniştind toată Ucraina, până când nu voi îneca în sânge răscoala ţăranilor. Fac acest legământ din toată inima, aşa să-mi ajute Dumnezeu, amin!

După ce sfârşi, mai stătu o clipă privind spre cer, apoi coborî încet de pe movilă spre steaguri. Oştirea ajunse noaptea la Basań, satul jupânesei Krynicka, care-l primi pe prinţ la poartă, în genunchi; ţăranii îi înconjuraseră conacul şi se apăra cu slujitorii care-i rămăseseră credincioşi; venirea neaşteptată a prinţului o scăpa de la mare strâmtoare, pe ea şi pe cei nouăsprezece copii ai ei, dintre care paisprezece erau fete. Prinţul dădu poruncă să fie prinşi jefuitorii şi îl trimise spre Kaniów pe Poniatowski, rohmistrul steagului de cazaci, care aduse în aceeaşi noapte cinci zaporojeni din curenul de la Wasiutyńce. Luaseră cu toţii parte la bătălia de la Korsuń şi, părpăliţi la foc, povestiră prinţului în amănunt tot ce se întâmplase, îl mai asigurară că Chmielnicki se afla încă la Korsuń. Tuhai-bei, în schimb, plecase la Czehryn cu prinşii, prăzile şi cu cei doi hatmani, de unde avea să purceadă la Crîm. Auziseră, de asemenea, că Chmielnicki îl rugase foarte mult să nu părăsească oştile zaporojene şi să meargă împotriva prinţului, dar mârza nu se învoise, spunând că după nimicirea oştilor şi a hatmanilor, cazacii pot să se descurce şi singuri, aşa că el nu va mai aştepta, pentru că îi mureau prinşii. Întrebaţi câtă putere are Chmielnicki, răspunseră că vreo două sute de mii cu totul, din care numai cincizeci de mii erau oşteni buni: zaporojenii şi cazacii care slujiseră în steagurile panilor şi prin târguri, alăturându-se apoi răsculaţilor.

După ce primi aceste ştiri, prinţul se mai linişti; nădăjduia că dincolo de Nipru îşi va mări numărul polcurilor, strângând pe şleahticii localnici, pe cei care izbutiseră să scape din oştile Coroanei şi pe oştenii de la curţile magnaţilor.

A doua zi porni la drum de dimineaţă.

Dincolo de Perejasław, armia se afundă în codrii uriaşi, nepătrunşi, care se întindeau de-a lungul pârâului Trubieźa până la Kozielec şi mai departe până lângă Czernihów. Se apropia sfârşitul lui mai; era o căldură groaznică. În pădure, în loc să fie răcoare, aerul era atât de înăbuşitor, încât oamenii şi caii răsuflau cu destulă greutate. Vitele care mergeau în urma convoiului mureau la fiecare pas sau, adulmecând apa, se repezeau înnebunite răsturnând carele şi iscând învălmăşeală. Începură să cadă şi caii, mai ales cei din steagurile călărimii grele. Nopţile erau insuportabile din cauza mulţimii insectelor şi a mirosului prea puternic de răşină care, de atâta căldură, se scurgea din copaci mai multă decât de obicei.

Se târâră aşa patru zile; la sfârşitul celei de a cincea, arşiţa devenise înfricoşătoare. Odată cu lăsarea nopţii caii începură să sforăie şi vitele să mugească jalnic, ca şi când ar fi presimţit vreo primejdie pe care oamenii nu puteau s-o prevadă.

― Adulmecă sânge! se vorbea prin mulţimea familiilor de şleahtici care fugeau de răscoală.

― Ne urmăresc cazacii! O să fie bătălie!

La aceste cuvinte, femeile începură să se jeluiască – vestea ajunse la slujitori, iscând panică şi neorânduială –, căruţele începură să se întreacă unele pe altele sau să se abată din drum gonind orbeşte prin pădure şi poticnindu-se printre copaci.

Oamenii prinţului făcură repede ordine. Se împrăştiară în toate părţile pâlcuri de cercetare, pentru a se convinge dacă ameninţa într-adevăr vreo primejdie.

Pan Skrzetuski, care plecase de bunăvoie în fruntea steagului moldovean, se întoarse cel dintâi spre dimineaţă şi se înfăţişă înaintea prinţului.

― Ce-i acolo? întrebă Jeremi.

― Luminăţia Ta, arde pădurea.

― Focul a fost pus?

― Întocmai. Am prins câţiva oameni care au mărturisit că Chmielnicki a trimis cete de voluntari în urma Luminăţiei Tale cu poruncă să aprindă focul dacă vântul va fi prielnic.

― Vrea să ne frigă de vii, fără luptă. Aduceţi prinşii aici!

După o clipă fură aduşi trei ciobani, oameni sălbăticiţi, neciopliţi şi îngroziţi, care recunoscură îndată că li s-a poruncit să dea foc la pădure.

Mai destăinuiră că pe urmele prinţului fuseseră trimise şi pâlcuri de oaste, dar acestea veneau spre Czernihów pe alt drum, mai aproape de Nipru.

Între timp veniră şi celelalte patrule, aducând aceeaşi veste:

― Arde pădurea!

Prinţul nu părea câtuşi de puţin îngrijorat.

― Se războiesc ca păgânii, spuse, dar nu vor izbuti nimic! Focul nu va trece de pâraiele care se varsă în Trubieźa.

Într-adevăr, în Trubieźa, de-a lungul căreia tabăra înainta spre miazănoapte, se vărsau atâtea râuleţe care formau din loc în loc mlaştini întinse, încât nu era nici o teamă că focul avea să răzbească peste ele. Ar fi trebuit ca după fiecare dintre ele să aprindă iarăşi focul.

Patrulele întăriră în curând că aşa se şi întâmpla. În fiecare zi aduceau alţi prinşi cu care împodobeau pinii de lângă drum.

Focul se întindea repede, dar spre apus şi răsărit, în lungul pâraielor, nu şi spre miazănoapte. Noaptea, cerul era ca purpura, cât cuprindeai cu ochii. Femeile îngânau de cu seară până în zori cântece pioase. Animalele sălbatice fugeau înspăimântate din pădurea cuprinsă de flăcări şi se adăposteau pe drum, mergând în urma convoiului şi amestecându-se cu cirezile de vite domestice. Vântul purta fumul care acoperise tot orizontul. Oştile şi carele se mişcau ca într-o ceaţă deasă, prin care privirea nu putea pătrunde. Piepturile nu mai aveau destul aer să răsufle, şi ochii lăcrimau de fumul pe care vântul îl aducea din ce în ce mai mult. Razele soarelui nu puteau să răzbată prin aceşti nori de fum şi noaptea era mai multă lumină de la vâlvătăile pojarului decât ziua. Codrul părea că nu se mai sfârşeşte.

Prin aceste păduri acoperite de flăcări şi fum îşi ducea Jeremi oastea. Pe de altă parte, veniră veşti că duşmanul mergea de partea cealaltă a râului Trubieźa, dar nu se ştia cât de mare îi era puterea, deşi tătarii lui Wierszułł văzuseră că era încă foarte departe.

Într-o noapte sosi în tabără pan Suchodolski din Bodenki, de dincolo de Desna. Era un vechi curtean al prinţului care se mutase la ţară cu câţiva ani înainte. Fugise şi el de frica ţăranilor, aducând o ştire pe care oastea n-o cunoştea încă.

O mare mâhnire se abătu asupra tuturor când, întrebat de prinţ ce noutăţi aduce, răspunse:

― Rele, Luminăţia Ta! Aţi aflat, gândesc, de înfrângerea hatmanilor, ca şi de moartea regelui?

Prinţul, care şedea pe un scăunaş mic de călătorie înaintea cortului, sări drept în picioare:

― Cum aşa? A murit regele?

― Milostivul nostru stăpân şi-a dat sufletul la Merecz, cu o săptămână înainte de înfrângerea de la Korsuń, răspunse Suchodolski.

― În marea lui îndurare, Dumnezeu nu l-a lăsat să trăiască asemenea nenorocire! rosti prinţul. Apoi, luându-şi capul în mâini vorbi mai departe: Asupra Republicii vin vremuri năprasnice. Convocări şi alegeri,
interregnum,
dezbinări şi intrigi străine, acum când tot poporul trebuia să fie un braţ şi un paloş. Se vede că Dumnezeu şi-a întors faţa de la noi şi în mânia lui vrea să ne pedepsească pentru păcatele noastre. Numai regele Władysław putea să stingă acest pârjol, pentru că se bucura de o preţuire de neînţeles în rândul cazacilor, şi, în afară de asta, era un mare războinic.

În clipa aceea mai mulţi ofiţeri, printre care Zaćwilichowski, Skrzetuski, Baranowski, Wurcel, Machnicki şi Polanowski, se apropiară de prinţ care le spuse:

― Regele a murit!

Capetele se descoperiră, ca la o poruncă. Feţele se întristară. Vestea neaşteptată îi făcu pe toţi să amuţească. Abia după un răstimp începură cu toţii să se jeluiască.

― Dumnezeu să-i dea veşnică odihnă! rosti prinţul.

― Şi lumina veşnică să-l călăuzească în vecii vecilor!

Curând după aceea, părintele Muchowiecki psalmodie
„Dies irae”
şi, în mijlocul acestor păduri pline de fum, o amărăciune fără margini cuprinse inimile şi sufletele. Era ca şi când ar fi pierdut un ajutor aşteptat, ca şi când ar fi rămas singuri pe lume, în faţa duşmanului ameninţător… fără nimeni, în afară de prinţul lor.

Toate privirile se îndreptară către el, şi o nouă legătură se statornici între el şi oşteni.

În seara aceleiaşi zile, prinţul vorbi cu Zaćwilichowski în aşa fel ca să audă toţi:

― Avem nevoie de un rege viteaz, de aceea, dacă Dumnezeu ne va ajuta să ne spunem cuvântul la alegerea lui, îl vom alege pe principele Karol
{135}
care are mai mult curaj în războaie.

― Vivat Carolus rex! strigară ofiţerii.

―
Vivat!
repetară husarii, şi după ei oştirea întreagă. Prinţul voievod nu se aştepta ca aceste strigăte, care răsunau dincolo de Nipru, în mijlocul pădurilor sălbatice de la Czernihów, să ajungă până la Varşovia, smulgându-i din mână buzduganul de căpetenie supremă a Coroanei.

CAPITOLUL XXV

D
UP
Ă
NOU
Ă
ZILE
DE
MERS
, al cărui Xenofon avea să fie pan Maszkiewicz, şi după trei zile, cât dură trecerea râului Desna, oastea ajunse în sfârşit la Czernihów. Înaintea tuturor intră pan Skrzetuski cu steagul de moldoveni, pe care prinţul îl trimisese într-adins să ocupe târgul, ca să poată să întrebe mai repede de cneaghină şi de Zagłoba. Dar şi aici, ca şi la Łubnie, nici în târg, nici la castel nu auzise nimeni de ei. Pieriseră pe undeva fără urmă, ca o piatră în apă, şi viteazul nu mai ştia ce să creadă. Unde să se fi ascuns? Doar nu putea să se adăpostească la Moscova, la Crîm sau la Sici? Mai rămânea o singură presupunere, să treacă peste Nipru, dar în acest caz se aflau în mijlocul furtunii. Acolo îi aşteptau măcelurile, pârjolul, mulţimile ameţite de băutură, zaporojenii şi tătarii de care nu puteau să-i apere nici îmbrăcămintea de cerşetor, fiindcă păgânii sălbatici luau cu plăcere în robie băieţii pentru preţul mare pe care-l căpătau la vânzarea lor la Stambul. Lui Skrzetuski îi trecu prin minte bănuiala înfricoşătoare că Zagłoba o dusese dinadins acolo ca s-o vândă lui Tuhai-bei, care putea să-l răsplătească cu mai multă dărnicie decât Bohun, şi acest gând îl făcu aproape să înnebunească, dar îl linişti în mare măsură jupân Longinus Podbipięta care îl cunoştea pe Zagłoba mai de mult decât Skrzetuski.

― Frăţioare, jupâne porucinic, îi spuse, să-ţi iasă din cap gândul ăsta. Zagłoba nu putea să facă aşa ceva! În conacul cnejilor Kurcewicz erau destule avuţii, pe care Bohun i le-ar fi dat fără să se împotrivească, aşa că dacă voia s-o piardă pe jupâniţă, s-ar fi îmbogăţit fără să-şi fi pus capul în primejdie.

― Este prea adevărat, zicea porucinicul, dar de ce a trecut Niprul şi n-a fugit cu ea la Łubnie sau la Czernihów?

― Linişteşte-te, drăguţule. Eu îl cunosc bine pe Zagłoba. A băut şi s-a împrumutat la mine. El nu se îngrijeşte nici de banii lui, nici de ai altora. Pe-ai lui îi cheltuia, iar pe cei străini nu-i mai dădea înapoi, dar să facă aşa ceva, eu nu-l cred în stare.

― E un om uşuratic, îl bate orice vânt, mai spunea Skrzetuski.

― Poate că e uşuratic, dar şi un şmecher care păcăleşte pe oricine şi scapă teafăr din toate primejdiile. Preotul ţi-a prevestit ca un proroc că Dumnezeu îţi va aduce iubirea înapoi, şi aşa va fi, pentru că e drept ca orice dragoste adevărată să fie răsplătită; mângâie-te cu această credinţă cum fac şi eu.

Aici jupân Longinus începu să ofteze din greu, apoi adăugă:

― Hai să mai întrebăm la castel, poate că totuşi au trecut pe aici.

Şi întrebară pretutindeni, dar fără folos; nu găsiră nici o urmă a trecerii fugarilor. Castelul era plin de şleahtici care se adunaseră aici cu nevestele şi copiii de teama cazacilor. Prinţul îl îndemnă să plece odată cu el, prevenindu-i că zaporojenii vin pe urmele lui. Nu îndrăzneau să lovească oastea, dar era cu putinţă ca după plecarea prinţului să jefuiască târgul şi castelul. Dar şleahticii aflaţi înapoia întăriturilor erau prea lesne-crezători.