Prin foc si sabie (89 page)

Soliile străine însemnau o recunoaştere a puterii şi a rangului său; prietenia durabilă cu tătarii, plătită cu cea mai mare parte din pradă şi cu robii nenorociţi pe care această căpetenie a poporului îngăduia să-i ia din propriu-i norod, îi făgăduia sprijinul împotriva oricărui vrăjmaş; de aceea, Chmielnicki care, la Zamość, încă se recunoştea supusul regelui, orbit de trufie, convins de puterea lui, de neorânduiala care domnea în Republică şi de neputinţa căpeteniilor, era gata să-şi ridice braţul împotriva regelui, visând acum în cugetu-i întunecat nu la slobozeniile cazacilor, nu la întoarcerea vechilor privilegii ale zaporojenilor, nu la dreptatea lui, ci a un ţinut întreg, la însemnele princiare.

Se şi vedea stăpânitorul Ucrainei. Zaporojenii erau alături de el, fiindcă niciodată sub conducerea nimănui nu se lăfăiseră în atâta sânge şi pradă; oameni sălbatici din fire se strângeau în jurul lui, pentru că dacă ţăranul din Mazowsze sau din Wielkopolska răbda fără să murmure jugul asupririi, care împovăra în toată Europa pe „urmaşii lui Cham
{178}
”, ucraineanul, odată cu aerul stepei, trăgea în piept dragostea de libertate neîngrădită şi sălbatică, asemeni stepelor. Putea oare să mai meargă în urma plugului vreunui stăpân, când privirea lui se pierdea pe întinderile lui Dumnezeu, nu ale panilor, când de dincolo de pragurile Niprului cazacii de la Sici îi strigau: „Lasă-ţi stăpânul şi vino în libertate!”, când tătarul crud îl învăţa să lupte, obişnuindu-i mâinile cu armele şi ochii cu pârjolul şi omorul? Nu-i era mai bine să-şi facă de cap la Chmielnicki şi să-i taie pe pani, decât să-şi încovoaie spinarea mândră înaintea ajutorilor de staroste?…

Pe de altă parte, ţăranii veneau la Chmiel şi pentru că altfel ar fi fost luaţi în robie. La Stambul erau atât de mulţi, încât puteai să schimbi un rob pe zece săgeţi, iar pentru un arc călit în foc puteai să capeţi trei robi. Aşa că ţăranii nu aveau de ales; din timpurile acelea de năprasnă a rămas numai un cântec, pe care l-au cântat generaţii de-a rândul, un cântec ciudat despre acel ataman supranumit Moise:
„Ei, Chmiele, lovi-te-ar plumbul!”

Piereau târguri, oraşe şi sate, ţara se schimba în pustie şi ruină, într-o rană deschisă, pe care nu puteau s-o vindece veacuri întregi; dar acel conducător şi hatman nu vedea asta sau nu voia să vadă, fiindcă niciodată nu vedea nimic afară de el însuşi. Creştea în putere şi se umfla de sânge şi foc, înecându-şi ţara şi poporul în dragostea de sine; acum îi aducea pe comisari în Perejasław, în bubuitul tunurilor şi în dangătele clopotelor, ca un stăpânitor uns, ca un cneaz şi hospodar.

Comisarii intrară în bârlogul leului cu capetele în piept, pierzând orice nădejde; în acest timp Skrzetuski, care mergea după al doilea rând de sănii, cerceta cu luare-aminte feţele polcovnicilor veniţi cu Chmielnicki, vrând să-l afle printre ei pe Bohun. După ce căutase zadarnic de-a lungul Nistrului până dincolo de Jahorlik, în sufletul lui Jan crescuse treptat hotărârea de a-l găsi pe Bohun şi a-l chema la luptă pe viaţă şi pe moarte; era singurul mijloc pe care nu-l încercase. Nefericitul oştean ştia prea bine că în asemenea împrejurări Bohun putea să-l nimicească fără luptă sau să-l dea pe mâna tătarilor, dar îl socotea cavaler; îi recunoştea bărbăţia şi curajul nebunesc şi era aproape sigur că, având de ales, Bohun va consimţi să lupte pentru cneaghină. Îşi alcătuise aşadar, cu sufletul sfâşiat, un întreg plan, cum să-l lege pe Bohun prin jurământ ca, în caz că va muri, să îngăduie Helenei să plece. Skrzetuski nu se gândea la el şi, presupunând că Bohun avea să-i spună: „Dacă mor, să nu fie nici a mea, nici a ta”, era gata să consimtă şi să jure că aşa va fi, numai s-o smulgă din mâinile vrăjmaşului. N-avea decât să-şi afle liniştea într-o mănăstire pentru tot restul vieţii; cât despre el, va căuta alinarea în război, iar dacă nu va muri, va intra şi el la mănăstire, aşa cum făceau pe atunci toate sufletele îndurerate. Această cale i se părea lui Skrzetuski dreaptă şi limpede, iar acum, după ce fusese îndemnat o dată la Zamość să se bată cu Bohun, după ce căutările prin cotloanele de pe ţărmul Nistrului se dovediseră zadarnice, i se părea singura cu putinţă. În acest scop călătorise de la Nistru într-un suflet, fără să se odihnească nicăieri, până îi ajunsese pe comisari, aşteptându-se să-l găsească neapărat pe Bohun în suita lui Chmielnicki sau la Kiev, mai ales că, după cele spuse de Zagłoba la Jarmolińke, atamanul avea să se cunune la Kiev la lumina a trei sute de făclii.

Dar Skrzetuski îl căută în zadar printre polcovnici. Văzuse, în schimb, mulţi cunoscuţi din timpuri mai vechi de linişte, pe Dziedziała, pe care îl întâlnise la Czehryn, pe Jaszewski, care aducea soliile cazacilor de la Sici către prinţ, pe Jarosz, un fost sotnic al lui Wiśniowiecki, pe Naokołopalek, pe Hrusza şi pe mulţi alţii, aşa că se hotărî să-i întrebe pe ei.

― Noi ne cunoaştem de mult, zise apropiindu-se de Jaszewski.

― Te-am văzut la Łubnie, eşti un oştean al cneazului Jarema, răspunse polcovnicul. La Łubnie am băut şi am chefuit împreună. Ce-ţi face cneazul?

― E sănătos.

― La primăvară n-o să mai fie sănătos. El nu s-a întâlnit până acum cu Chmielnicki; au să se întâlnească, şi unul dintre ei trebuie să moară.

― Cum o vrea Dumnezeu.

― Ei, Dumnezeu ţine la tătucul Chmielnicki. Cneazul tău nu se va mai întoarce în ţinutul de peste Nipru, pe malul tătăresc. Chmielnicki are mulţi cazaci, iar cneazul? E un mare războinic. Tu nu mai slujeşti în steagurile prinţului?

― Îi însoţesc pe înalţii comisari.

― Ei, mă bucur că ne cunoaştem de mult!

― Dacă te bucuri, fă-mi un serviciu şi-ţi voi fi recunoscător.

― Ce serviciu?

― Spune-mi unde-i Bohun, acel ataman vestit, cândva în polcul din Perejasław; acum trebuie să aibă printre voi un rang mai mare.

― Tăcere! răspunse ameninţător Jaszewski. Norocul tău că ne cunoaştem de mult şi am băut amândoi, altfel te-aş fi întins la pământ cu buzduganul.

Skrzetuski se uită la el cu mirare şi, cum era un om iute din fire, strânse buzduganul în pumn.

― Ai înnebunit?

― N-am înnebunit şi nici nu vreau să te ameninţ, dar Chmiel a poruncit că, dacă cineva dintre voi, fie şi dintre comisari, întreabă de el să fie omorât. N-o fac eu, o s-o facă altul, de aceea te previn din bunăvoinţă.

― Eu întreb pentru o treabă a mea.

― Ei, e totuna. Chmiel ne-a spus, nouă polcovnicilor, şi a poruncit să se repete şi celorlalţi: „Chiar dacă vreunul întreabă de lemne de foc sau de ciorbă să fie omorât.” Spune-le alor tăi.

― Mulţumesc pentru sfat, spuse Skrzetuski.

― Numai pe tine te-am prevenit, dacă era alt leah, eu eram cel dintâi care-l lovea.

Tăcură. Alaiul ajunse la porţile târgului. Pe amândouă părţile drumului şi pe uliţe mişunau glotaşi şi cazaci înarmaţi, care, având în vedere prezenţa lui Chmielnicki, nu îndrăzneau să ocărască şi să arunce cu bulgări de gheaţă în sănii, dar care priveau mohorâţi la comisari, strângând pumnii sau mânerele săbiilor.

După ce îşi aşeză dragonii în rânduri de câte patru, Skrzetuski îşi înălţă capul cu mândrie, călărind liniştit pe uliţa largă; nu dădea nici o atenţie privirilor ameninţătoare ale mulţimii. Se gândea numai că va avea nevoie de mult sânge-rece, de uitare de sine şi de răbdare creştinească, pentru a făptui ce-şi pusese în gând şi a nu se îneca de la primul pas în această mare de ură.

CAPITOLUL XVIII

Î
N
ZIUA
URM
Ă
TOARE
COMISARII
se sfătuiră îndelung între ei, dacă să-i înmâneze numaidecât lui Chmielnicki darurile regelui sau să mai aştepte până când va arăta mai multă umilinţă şi căinţă. Hotărâră să-l câştige cu omenia şi bunăvoinţa regelui, aşa că vestiră înfăţişarea darurilor; ceremonia se desfăşură a doua zi. Dis-de-dimineaţă începură să bată clopotele şi să bubuie tunurile. Chmielnicki aştepta înaintea reşedinţei sale înconjurat de polcovnici, căpetenii de tot felul şi de mulţimi nenumărate de cazaci şi ţărani; voia să afle tot poporul câtă preţuire îi arăta însuşi regele. Se aşezase sub flamură şi se suise pe o platformă înălţată, îmbrăcat cu o mantie de brocart roşu tivită cu blană de samur; îşi sprijinise mâna în şold şi, odihnindu-şi picioarele pe o pernă de catifea cu franjuri de aur, aştepta venirea comisarilor. Alături de el stăteau solii din ţările vecine. Vederea căpeteniei stârnea murmure de admirate şi de bucurie în mulţime; gloatele preţuiau înainte de toate puterea, pe care o vedeau întrupată în Chmielnicki. Fiindcă închipuirea poporului numai aşa putea să şi-l înfăţişeze pe conducătorul neînvins, pe biruitorul hatmanilor, al ducilor şi al şleahticilor, într-un cuvânt, al leşilor, care până atunci erau socotiţi de neînfrânt. În timpul acestui an de lupte, Chmielnicki îmbătrânise puţin, dar nu se încovoiase; umerii largi vădeau aceeaşi putere în stare să zdrobească ţări întregi şi să alcătuiască altele noi; faţa uriaşă, înroşită de abuzul de băutură, exprima voinţa neclintită, mândria nestăpânită şi siguranţa îndrăzneaţă, pe care i-o dăduseră izbânzile. În trăsăturile acestui obraz mocneau groaza şi mânia, şi era lesne de presupus că atunci când sunt stârnite, oamenii se pleacă la suflarea lor înfricoşătoare ca o pădure în furtună. În ochii înconjuraţi de cearcăne roşii se citea nerăbdarea că înalţii comisari nu soseau destul de repede cu darurile, iar nările-i slobozeau în aerul geros două rotocoale de abur, asemenea celor două fuioare de fum din nările lui Lucifer; stătea aşa în ceaţa propriei răsuflări, acoperit tot de purpură, posomorât, mândru, înconjurat de soli, de polcovnici şi de gloatele nenumărate.

În sfârşit, se arătă şi alaiul comisarilor. În frunte mergeau darabanii şi trâmbiţaşii cu surlele la gură şi obrajii umflaţi; tobele răpăiau şi alămurile scoteau sunete prelungi, jalnice, ca la înmormântarea slavei şi a demnităţii Republicii. În urma fanfarei, starostele de vânătoare Krzetowski aducea pe o pernă de catifea buzduganul de căpetenie, vistiernicul de Kiev purta flamura cu-vulturul şi inscripţia, iar mai departe venea Kisiel singur, înalt, slab, cu barba albă căzându-i pe piept, cu suferinţa întipărită pe faţa-i aleasă şi cu durerea în suflet. La câţiva paşi, înapoia voievodului, se înşirau ceilalţi comisari, alaiul încheindu-se cu dragonii lui Bryszowski conduşi de Skrzetuski.

Kisiel mergea încet, fiindcă în această clipă înţelegea limpede că dincolo de zdrenţele negocierilor, dincolo de aparenţele acordării bunăvoinţei regale şi a iertării, se ivea adevărul despuiat, hidos; puteau să-l vadă orbii şi să-l audă surzii, căci striga cu glas năprasnic: „O, Kisiel, tu nu te duci să oferi bunăvoinţa regelui, ci să te rogi să-ţi fie acordată; te duci s-o cumperi în numele întregii Republici cu acest buzdugan de căpetenie şi cu flamura, mergând pe jos la picioarele acestui conducător al ţăranilor, tu, senator şi voievod…” Stăpânului de la Brusiłów i se sfâşia inima şi se simţea neputincios ca un vierme, mic cât un grăunte de praf, iar în urechi îi răsunau cuvintele lui Jeremi: „Mai bine să pierim, decât să trăim în robia netrebnicilor şi a păgânilor.” Ce era el, Kisiel, faţă de cneazul de la Łubnie, care se arătase răzvrătiţilor ca un Jupiter cu sprânceana încruntată, înconjurat de mirosul de pucioasă, de flăcările războiului şi de fumul de pulbere? Ce însemna el? Sub povara acestor gânduri sufletul voievodului se frânse, zâmbetul pieri pentru totdeauna de pe faţa lui, bucuria din inimă, şi simţi că ar prefera de o sută de ori să moară, decât să mai facă un pas înainte; mergea totuşi, pentru că îl împingeau înainte trecutul, strădaniile lui, sforţările pe care le făcuse, judecata neînduplecată a faptelor…

Chmielnicki îl aştepta cu mâna în şold, cu buzele strânse şi cu sprâncenele încruntate.

Alaiul se apropie. Kisiel ieşi în faţă şi înainta câţiva paşi până la platformă. Duruitul tobelor şi sunetele trâmbiţelor încetară. O tăcere adâncă se aşternu deasupra mulţimii, doar răsuflarea îngheţată a vântului flutura steagul roşu pe care-l ducea pan Kulczyński.

Deodată liniştea fu întreruptă de un glas scurt, puternic şi poruncitor, care răsună cu forţa uriaşă a deznădejdii, fără să mai ţină socoteală de nimeni şi nimic:

― Dragoni, stânga-mprejur! După mine! Era glasul porucinicului Skrzetuski.

Toate capetele se întoarseră spre el. Însuşi Chmielnicki se ridică puţin din jilţ, ca să vadă ce se petrece; comisarii se făcură albi ca varul. Skrzetuski stătea drept pe cal, palid, cu ochii scânteietori şi cu sabia scoasă şi, întors pe jumătate spre dragoni, repetă încă o dată porunca tunătoare:

― După mine!…

În liniştea care se lăsase, copitele cailor tropăiră pe pământul îngheţat al uliţei. Dragonii bine muştruluiţi, îşi întoarseră caii în loc, porucinicul se aşeză în fruntea lor, făcu semn cu sabia şi întreg detaşamentul porni încet înapoi către locuinţa comisarului.

Uimirea şi îndoiala se întipăriră pe toate feţele, deoarece în glasul şi purtarea lui Skrzetuski era ceva neobişnuit; nimeni nu ştia prea bine dacă îndepărtarea oştenilor nu făcea parte din desfăşurarea ceremoniei. Dar Kisiel înţelese totul, înţelese că negocierile şi viaţa comisarilor şi a însoţitorilor atârnau în clipa aceea de un fir de păr, aşa că urcă pe platformă şi înainte ca Chmielnicki să priceapă ce se întâmplase, îşi începu cuvântarea.

Vorbi mai întâi de bunăvoinţa regelui faţă de Chmielnicki şi de toţi zaporojenii, dar vorba îi fu întreruptă deodată de o nouă întâmplare care era bine-venită numai pentru că întorcea atenţia de la cele petrecute mai înainte. Dziedziała, un polcovnic în vârstă, care stătea alături de Chmielnicki, începu să-şi scuture buzduganul spre voievod, să se foiască şi să strige:

― Ce tot vorbeşti, Kisiel! Regele, ca regele, dar voi, „regişorii”, cnejii, şleahticii aţi făcut destul tărăboi. Iar tu, Kisiel, os din osul nostru, te-ai îndepărtat de noi şi ţii partea leşilor. Ne-am săturat de palavrele tale, vom dobândi cu sabia ce ne trebuie.

― Voievodul se uită supărat în ochii lui Chmielnicki.

― Aşa-ţi struneşti polcovnicii, hatmane?

― Taci, Dziedziała! porunci hatmanul.

― Taci, taci! S-a îmbătat de dimineaţă! repetară ceilalţi polcovnici. Pleacă de aici că, de nu, te luăm de gât şi te gonim.

Dziedziała vru să se mai împotrivească, dar îl apucară într-adevăr de grumaz şi-l îmbrânciră în afara cercului.

Voievodul îşi urmă cuvântul cu vorbe frumoase şi alese, arătându-i lui Chmielnicki cât de mari sunt darurile pe care le primeşte: însemnele de drept ale rangului, pe care şi-l luase singur. Stând în puterea lui să-l pedepsească, regele preferă să-l ierte, pentru supunerea pe care a dovedit-o la Zamość şi pentru că nelegiuirile dinainte n-au fost făptuite în timpul domniei lui. Se cuvine aşadar ca el, Chmielnicki, care păcătuise atâta, să se arate recunoscător acum pentru bunăvoinţa şi îndurarea regelui, să înceteze vărsarea de sânge, să liniştească pe ţărani şi să înceapă negocierile cu comisarii.