Prin foc si sabie (87 page)

Read Prin foc si sabie Online

Authors: Henryk Sienkiewicz

BOOK: Prin foc si sabie
9.88Mb size Format: txt, pdf, ePub

― Afară de asta, adu-ţi aminte, Domnia Ta, spuse Wierszułł, că eu am presupus doar că a plecat după cneaghină, nu e nimic sigur.

― Asta-i, asta-i! zise Zagłoba. Dacă s-a dus numai să pună mâna pe vreo limbă şi pe urmă se întoarce la Zbaraż, pentru că ştia că avem să mergem împreună şi că acum era timpul cel mai potrivit ca să venim aici. E greu să iei o hotărâre.

― Eu v-aş sfătui să mai aşteptaţi vreo zece zile, îşi dădu părerea Wierszułł.

― Zece zile nu înseamnă nimic, sau mai aşteptăm până vine, sau nu aşteptăm deloc.

― Eu cred că nu e bine să mai aşteptăm, ce pierdem dacă pornim mâine la drum? Dacă Skrzetuski n-o găseşte pe prinţesă, poate că ne ajută Dumnezeu şi o aflăm noi, zise Wołodyjowski.

― Ei, pane Michał, nu trebuie să ne scape nimic din vedere, Domnia Ta eşti tânăr şi cauţi întâmplări cu primejdie, răspunse Zagłoba, dar dacă el are s-o caute pe de o parte şi noi pe de alta, putem să stârnim bănuieli printre oamenii de acolo. Cazacii sunt şireţi şi se tem să nu le descopere cineva tertipurile. Pot să aibă legături cu paşa de la Hotin sau cu tătarii de peste Nistru pentru viitorul război; cine poate să-i ştie! Aşa că vor fi cu ochii în patru faţă de străini, mai ales fată de cei care întreabă de drum. Eu îi cunosc. E lesne să ne dăm de gol, şi atunci?

― Dacă-i aşa, cu atât mai mult trebuie să plecăm, fiindcă Skrzetuski poate să dea de vreun necaz, în care are nevoie de ajutor.

― Şi asta-i prea adevărat.

Zagłoba se adânci atât de tare în gânduri, încât îi tremurau tâmplele.

La urmă îşi reveni şi spuse:

― M-am gândit la toate, trebuie să plecăm. Wołodyjowski oftă uşurat.

― Când?

― După ce ne odihnim aici trei zile şi ne înviorăm mintea şi trupul.

Cei doi prieteni începură să se pregătească pentru drumul de a doua zi, când, pe neaşteptate, în ajunul plecării lor pică copilul de casă al lui Skrzetuski, un cazac tânăr pe nume Cyga, aducând veşti şi scrisori pentru Wierszułł. Când auziră, Zagłoba şi Wołodyjowski se repeziră la cvartirul căpeteniei, unde citiră cele ce urmează

 

„Sunt la Kamieniec, drumul pân
ă
aici prin Satanów e f
ă
r
ă
primejdie. Plec la Jahorlik cu ni
ş
te negustori armeni, cu care m-a pus în leg
ă
tur
ă
pan Bukowski. Ei au scrisori de liber
ă
trecere de la t
ă
tari
ş
i de la cazaci pân
ă
la Akerman. Ne ducem la Uszyca, Mohylów
ş
i Jampol cu
ţ
es
ă
turi de m
ă
tase
ş
i pe drum ne oprim peste tot pe unde se g
ă
sesc oameni; poate c
ă
ne ajut
ă
Dumnezeu s
ă
afl
ă
m ce c
ă
ut
ă
m. Prietenilor mei, Wo
ł
odyjowski
ş
i jupân Zag
ł
oba, s
ă
le spui, pane Krzysztof, s
ă
m
ă
a
ş
tepte la Zbara
ż
, dac
ă
n-au altceva de f
ă
cut, pentru c
ă
pe drumul pe care merg eu nu pot s
ă
mearg
ă
mai mul
ţ
i
ş
i asta din pricina neîncrederii cazacilor care ierneaz
ă
la Jampol,
ţ
inându-
ş
i caii în ad
ă
posturi pe malul Nistrului pân
ă
la Jahorlik. Ce n-am s
ă
pot face eu singur, n-am izbuti nici în trei, iar eu pot mai degrab
ă
s
ă
trec drept armean. Pane Krzysztof mul
ţ
ume
ş
te-le din toat
ă
inima pentru hot
ă
rârea lor de a m
ă
ajuta, pe care n-am s-o uit cât oi tr
ă
i; nu puteam s
ă
-i mai a
ş
tept, pentru c
ă
fiecare zi era un adev
ă
rat chin, pe de alt
ă
parte, nu puteam s
ă
ş
tiu dac
ă
mai vin,
ş
i acum era vremea cea mai nimerit
ă
s
ă
plec, când to
ţ
i negustorii pornesc dup
ă
bacalii
ş
i m
ă
t
ă
suri. Î
ţ
i trimit copilul de cas
ă
, s
ă
-i por
ţ
i de grij
ă
, fiindc
ă
aici nu am nevoie de el
ş
i m
ă
tem s
ă
nu scape vreo vorb
ă
, tân
ă
r cum e. Pan Bukowski m-a asigurat c
ă
acei negustori sunt cinsti
ţ
i,
ş
i eu gândesc la fel,
ş
tiind c
ă
totul este în puterea lui Dumnezeu cel prea înalt, care, dac
ă
vrea, îmi va ar
ă
ta mila lui
ş
i îmi va curma zbuciumul, amin.”

 

Jupân Zagłoba sfârşi scrisoarea şi se uită la tovarăşii săi, dar aceştia tăceau; în sfârşit, Wierszułł spuse:

― Ştiam eu că acolo a plecat.

― Şi ce trebuie să facem? întrebă Wołodyjowski.

― Ai! făcu Zagłoba, desfăcându-şi braţele. N-avem de ce să mai plecăm. E bine că umblă cu negustorii, fiindcă aşa poate să se ducă peste tot, fără să mire pe nimeni. Acum, în fiecare colibă, în fiecare hutor, găsesc câte ceva să cumpere, zaporojenii au jefuit jumătate din Republică. Pane Michał, nouă ne-ar veni greu să ne strecurăm dincolo de Jampol. Skrzetuski e negru ca un moldovean şi poate fi luat lesne drept armean, dar pe tine te-ar recunoaşte îndată după mustaţa ca spicul grâului. În haine ţărăneşti ar fi iarăşi destul de greu… Domnul să-l aibă în pază! Acolo nu mai e nevoie de noi, trebuie să recunosc, deşi îmi pare tare rău că nu punem şi noi mâna la eliberarea ei. Totuşi i-am făcut un mare bine lui Skrzetuski tăindu-l pe Bohun, fiindcă, dacă mai trăia, nu mai eram sigur de viaţa lui Jan.

Wołodyjowski era foarte nemulţumit: se aşteptase la o călătorie plină de peripeţii, şi când colo era nevoit să se plictisească vreme îndelungată la Zbaraż.

― Poate că n-ar fi rău să plecăm măcar până la Kamieniec? spuse.

― Ce să facem acolo şi din ce să trăim? întrebă Zagłoba. E totuna de care ziduri ne lipim, ca ciupercile; trebuie să aşteptăm şi iar să aşteptăm, pentru că asemenea călătorie poate să dureze mult timp. Omul e tânăr atâta vreme cât se mişcă (aici jupân Zagłoba îşi lăsă cu mâhnire capul pe piept), când stă pe loc, îmbătrâneşte, dar ce să-i faci… să se descurce şi fără noi. Mâine o să plătim o slujbă, ca să-l ajute Dumnezeu. Lucrul de căpetenie e că l-am hăcuit pe Bohun. Pane Michał, dă poruncă să ia poverile de pe cai; trebuie să aşteptăm.

De a doua zi, pentru cei doi prieteni începură zilele lungi, plictisitoare, de aşteptare, pe care nici băutura, nici jocul cu zarurile nu izbuteau să le umple, zile fără sfârşit. Între timp se lăsă o iarnă aspră. Zăpada acoperi cu un giulgiu gros de un cot crenelurile de la Zbaraż şi întinderile nemărginite; animalele şi păsările sălbatice se apropiau de locuinţele omeneşti. Cârduri de ciori şi de corbi se auzeau croncănind toată ziua. Se scurse luna decembrie, apoi ianuarie şi februarie – iar de la Skrzetuski nici o veste.

Wołodyjowski plecase la Tarnopol în căutare de întreprinderi primejdioase, iar Zagłoba se posomorâse şi o ţinea întruna că îmbătrâneşte.

 

 

 

CAPITOLUL XVI

 

C
OMISARII
TRIMI
Ş
I
DE
R
EPUBLIC
Ă
să negocieze cu Chmielnicki ajunseră, în sfârşit, cu mare greutate la Nowosiółki şi se opriră acolo, aşteptând răspuns de la hatmanul biruitor, care se afla pe atunci la Czehryn. Erau trişti şi îngrijoraţi, fiindcă tot drumul îi ameninţase moartea, iar greutăţile se înmulţeau la fiecare pas. Gloatele sălbăticite de omoruri şi de război îi înconjurau ziua şi noaptea, cerând moartea comisarilor. Întâlniseră mereu cete care nu ascultau de nimeni, alcătuite din tâlhari şi păstori, fără nici o înţelegere pentru legile popoarelor, lacomi de sânge şi de pradă. Comisarii erau însoţiţi într-adevăr de o sută de oşteni conduşi de pan Bryszowski, iar Chmielnicki, prevăzând ce aveau să întâmpine, le trimisese pe polcovnicul Doniec cu patru sute de cazaci; dar această escortă putea să se arate lesne neîndestulătoare, deoarece mulţimea calicilor creştea cu fiecare ceas, devenind mult mai ameninţătoare. Dacă vreunul dintre oşteni sau slujitori se îndepărta fie şi pentru o clipă de ceilalţi, pierea fără urmă. Erau ca o mână de călători, înconjuraţi de haite de lupi flămânzi. Aşa trecură zile întregi, săptămâni, până când la popasul de la Nowosiółki crezură cu toţii că le-a bătut ceasul de pe urmă. Dragonii lui Bryszowski şi cazacii lui Doniec începuseră de cu seară să se bată în lege pentru viaţa comisarilor care îngânau rugăciuni pentru cei morţi, încredinţându-şi sufletul lui Dumnezeu. Călugărul carmelit Łętowski îi împărtăşea pe rând, în vreme ce de afară răzbeau, odată cu răbufnirile vântului, ţipete înfricoşătoare, ecoul împuşcăturilor, râsete drăceşti, zăngănitul coaselor, strigăte: „La moarte!” Calicimea era îndârjită mai ales împotriva voievodului Kisiel şi cerea să i se dea capul lui.

Petrecură o noapte îngrozitoare şi lungă, de iarnă. Voievodul Kisiel îşi sprijinise capul în mâini şi stătea nemişcat de câteva ceasuri. Nu se temea de moarte, fiindcă de când plecase de la Huszcza era atât de istovit, obosit şi nedormit, încât ar fi întâmpinat moartea cu braţele deschise, dar o deznădejde neţărmurită îi frământa sufletul. El însuşi, ca rusin cu trup şi suflet, luase asupră-şi cel dintâi rolul de împăciuitor în acest război nemaipomenit; el se arătase pretutindeni, în senat şi în Seim, ca cel mai înfocat partizan al negocierilor, el sprijinise strădania cancelarului şi a primului cardinal, el înfierase cel mai puternic pe Jeremi şi se zbătuse de bună-credinţă pentru binele cazacilor şi al Republicii; crezuse din tot sufletul lui înflăcărat că negocierile, că păsuirile aveau să împace totul, să aştearnă liniştea, să ogoiască; şi tocmai acum, în această clipă, când aducea buzduganul de căpetenie lui Chmielnicki şi privilegiile cazacilor, se îndoia de toate, vedea zădărnicia strădaniilor sale, hăul, prăpastia care i se deschidea sub picioare.

„Oare nu vor nimic altceva afară de sânge? Nu vor decât libertatea de a jefui şi a pârjoli tot ce le stă în cale?” se întreba voievodul cu deznădejde, înăbuşindu-şi gemetele care-i sfâşiau pieptul.

― Capul lui Kisiel vrem, capul lui Kisiel vrem! La moarte! răspundeau gloatele.

Şi voievodul le-ar fi dăruit capul alb, împovărat de griji, dacă n-ar mai fi păstrat o fărâmă de încredere că trebuie să le dea ceva mai mult, lor şi tuturor cazacilor, ceva de care aveau neapărată nevoie pentru mântuirea lor şi a Republicii. Să-i înveţe viitorul să ceară acest lucru!

Când se gândea aşa, o rază de nădejde şi încredere împrăştia pentru o clipă întunericul pe care i-l grămădise în suflet deznădejdea; nenorocitul bătrân căuta să se convingă că aceste gloate nu înseamnă toţi cazacii, nu sunt Chmielnicki şi polcovnicii lui, cu care avea să înceapă negocierile.

― Dar puteau oare aceste negocieri să fie trainice câtă vreme o jumătate de milion de ţărani sunt sub arme? Nu se vor spulbera odată cu primele adieri ale primăverii, cum se vor topi aceste zăpezi care acoperă stepele?…

Voievodul îşi aduse iarăşi aminte de cuvintele lui Jeremi: „îndurare putem arăta numai faţă de cei învinşi”; şi iarăşi gândurile se cufundară în întuneric şi hăul i se deschise sub picioare.

Trecuse de miezul nopţii. Larma şi împuşcăturile se mai potoliseră; în schimb şuieratul vântului se întărise, afară viscolea de-a binelea; gloatele ostenite începuseră să se răspândească prin case; nădejdea îşi făcu loc în inimile comisarilor.

Wojciech Miaskowski, cămăraşul de Lwów, se ridică de pe laviţă, ascultă la fereastra acoperită de zăpadă şi spuse:

― Cu voia lui Dumnezeu mi se pare că vom ajunge şi ziua de mâine.

― Poate că Chmielnicki ne va trimite o escortă mai numeroasă, fiindcă aşa nu mai ajungem până la el, zise pan Śmiarowski.

Pan Zieleński, paharnicul de Bracław, zâmbi amar:

― Cine ar crede că noi suntem comisari de pace!

― Am fost trimis nu o dată la tătari, vorbi stegarul de Nowogródek, dar asemenea solie n-am mai avut de când mă ştiu. Republica este umilită prin noi mai mult ca la Korsuń şi la Piławce. De aceea, vă spun Domniilor Voastre: să ne întoarcem, fiindcă nu mai poate fi vorba de negocieri.

― Să ne întoarcem, repetă ca un ecou pan Brzozowski, castelanul de la Kiev. Dacă nu se poate să fie pace, să fie război.

Kisiel îşi ridică pleoapele şi îşi aţinti ochii sticloşi asupra castelanului.

― Apele Galbene, Korsuń, Piławce! spuse cu glas înăbuşit Şi tăcu, iar după el tăcură şi ceilalţi, numai pan Kulczyński,

vistiernicul de Kiev, începu să se roage cu voce tare, iar starostele de vânătoare Krzetowski îşi luă capul în mâini, repetând:

― Ce vremuri! Ce vremuri! Doamne, ai milă de noi! Deodată uşa se deschise şi intră în încăpere Bryszowski,

rohmistru în steagul de dragoni al episcopului de Poznań, care conducea escorta.

― Înălţimea Ta, voievoade, rosti el, un cazac doreşte să-i vadă pe înalţii comisari.

― Bine, răspunse Kisiel, gloatele s-au împrăştiat?

― Au plecat; au făgăduit să vină iar mâine.

― Au cutezat să vă atace?

― Şi încă cum! Dar cazacii lui Doniec au omorât vreo cincisprezece dintre ei. Ne-au ameninţat că mâine o să ne ardă de vii.

― Bine, să intre cazacul.

După o clipă uşa se deschise şi o făptură înaltă, cu barba neagră se opri în pragul odăii.

― Cine eşti? întrebă Kisiel.

― Jan Skrzetuski, porucinic în polcul de husari ai prinţului voievod de Rutenia.

Other books

Making Things Better by Anita Brookner
Only Children by Rafael Yglesias
The Accidental Romeo by Carol Marinelli
Intermix Nation by M.P. Attardo
Fiendish Deeds by P. J. Bracegirdle
The man who mistook his wife for a hat by Oliver Sacks, Оливер Сакс