Prin foc si sabie (108 page)

Read Prin foc si sabie Online

Authors: Henryk Sienkiewicz

BOOK: Prin foc si sabie
2.3Mb size Format: txt, pdf, ePub

Dar şi polcul oştenilor era din ce în ce mai aproape, iar jupân Zagłoba zbura cu sabia ridicată, scoţând strigăte neomeneşti.

― Loveşte! Ucide!

Deodată se auzi tunul bubuind în întărituri şi o ghiulea încărcată cu mitralii porni hohotind ca un huhurez, însemnă pe cer un arc roşu şi căzu în grămada de cazaci; urmă a doua, a treia, a zecea. Părea că lupta începe din nou.

Până la asediul Zbarażului cazacii nu cunoşteau acest soi de ghiulele şi, când erau treji, se temeau grozav de ele, crezându-le fermecate de Jarema. Puhoiul se opri dintr-odată, se rupse în două, dar tot atunci răbufniră şi mitraliile, împrăştiind spaima, moartea şi nimicirea.

― Scape cine poate! Mântuiţi-vă! se auziră glasuri înfricoşate.

Şi dădură bir cu fugiţii, iar Longinus şi Wołodyjowski ajunseră în acest timp la pâlcul salvator al husarilor.

Zagłoba îi lua de gât când pe unul, când pe celălalt şi îi săruta pe obraji şi pe ochi. Bucuria îi tăia răsuflarea, dar el încerca să se stăpânească, nevrând să-şi arate moliciunea inimii, şi striga:

― Ha, pârliţilor! Nu zic că-mi sunteţi dragi, dar m-am temut pentru voi! Tăia-v-ar să vă taie! Aşa de bine vă cunoaşteţi slujba, că rămâneţi tot în coadă? Meritaţi să vă lege de picioare şi să vă târască pe maidan cu caii! Sunt cel dintâi care am să-i spun prinţului să vă dea o
poenam
{186}
. Acum să mergem la culcare… Să-i mulţumim lui Dumnezeu şi pentru asta! Norocul câinilor că i-au gonit mitraliile, i-aş fi tocat ca pe varză. Prefer să mă bat, decât să privesc liniştit cum îmi mor prietenii. Astăzi trebuie să ne îmbătăm! Slavă Domnului! Credeam că mâine o să cântăm un
requiem.
Îmi pare rău că nu ne-am încăierat cu ei, fiindcă grozav mă furnică braţul, deşi i-am scărmănat destul de bine şi în adăposturi.

 

CAPITOLUL XXVI

 

P
ENTRU
A
Z
Ă
D
Ă
RNICI
LUCR
Ă
RILE
cazacilor şi a înlesni apărarea oştilor împuţinate, polonezii fură nevoiţi să-şi înconjoare tabăra cu alte valuri de apărare şi mai scurte. Săpară toată noaptea care urmă atacului, dar nici cazacii nu statură cu mâinile încrucişate. În noaptea de marţi spre miercuri se apropiară în tăcere şi ridicară al doilea val, cu mult mai înalt, de pe care strigară în zori şi începură să tragă cu flintele; împroşcară apoi cu plumbi patru zile şi patru nopţi. Se făcură pagube mari de amândouă părţile, căci se luau la întrecere cei mai buni ţintaşi.

Din când în când gloatele de cazaci şi de ţărani porneau la atac, dar nu ajungeau până la valul de apărare, doar împuşcăturile deveneau tot mai dese. Având forţe numeroase, vrăjmaşul schimba mereu polcurile care luptau, conducându-le pe unele la odihnă, pe altele la bătălie. În tabăra polonă oştenii n-aveau cu cine să fie înlocuiţi; aceiaşi oameni trebuiau să tragă cu muschetele, să se ridice în fiecare clipă şi să se apere de ameninţarea năvălitorilor, să îngroape morţii, să sape puţuri şi să înalţe valul întruna pentru a-i adăposti mai bine. Dormeau, mai degrabă moţăiau la posturi printre plumbii care zburau atât de des, încât în fiecare dimineaţă puteai să-i mături fără primejdie de pe medeanul dinapoia întăriturilor. Timp de patru zile nimeni nu-şi dezbrăcă hainele care, udate de ploaie şi uscate de soare, încălzeau cumplit peste zi şi înfrigurau peste noapte – timp de patru zile nimeni nu puse în gură nici o picătură de mâncare caldă. Beau horilcă amestecată cu pulbere pentru a-i mări tăria, ronţăiau pesmeţi şi mestecau carnea afumată şi uscată prin fum şi împuşcături, în şuier de plumbi şi bubuit de tunuri.

Şi „nu era nimic dacă vreunul căpăta vreo rană la cap sau în altă parte”. Oşteanul îşi lega capul însângerat cu câte o cârpă murdară şi se bătea mai departe. Erau nişte oameni ciudaţi: cu scurtele zdrenţuite şi platoşele ruginite, cu muschetele crăpate în mâini, cu ochii roşii de nesomn, dar veşnic treji, totdeauna gata la orice, ziua şi noaptea, pe ploaie sau pe vreme frumoasă, totdeauna dornici de luptă.

Oştenii îşi îndrăgiseră căpetenia, îndrăgiseră primejdiile şi atacurile, rănile şi moartea. O înflăcărare vitejească stăpânea sufletele, inimile deveniseră semeţe, minţile se „întăriseră”. Grozăviile se schimbaseră pentru ei în desfătare. Steagurile se întreceau în a-şi face datoria, în a răbda de foame, de somn, în trudă, bărbăţie şi îndârjire. Se ajunse până acolo, încât oştenii erau ţinuţi cu greu pe întărituri, fiindcă nu se mai mulţumeau să se apere, ci se năpusteau asupra vrăjmaşului, cum se reped la stână lupii turbaţi de foame. În toate polcurile domnea o veselie sălbatică. Dacă cineva ar fi pomenit de predare, l-ar fi rupt în bucăţi cât ai clipi din ochi. „Aici vrem să murim!” repetau toţi.

Fiecare poruncă a căpeteniei era îndeplinită cu iuţeala fulgerului. Într-o seară, pe când cerceta întăriturile, auzind că focul steagului regal ce purta numele Leszczyński slăbeşte, prinţul veni înaintea oştenilor şi-i întrebă:

― De ce nu mai trageţi?

― Am sfârşit pulberea, Luminăţia Ta, şi am trimis la cetate să mai aducă.

― Acolo e mai aproape! spuse prinţul, arătând şanţurile duşmane.

Abia apucă să-şi isprăvească vorba, că tot steagul sări de pe întărituri, porni în goană spre vrăjmaş şi căzu ca o furtună asupra şanţurilor. Îi zdrobiră pe cazaci cu săbiile, bâtele şi cu paturile muschetelor, bătură în cuie patru tunuri şi, după o jumătate de ceas, oştenii, decimaţi, dar învingători, se întoarseră cu rezerve însemnate de pulbere în butoiaşe şi cornuri de vânătoare.

Zilele se scurgeau una după alta. Şanţurile cazacilor înconjurau ca un inel tot mai strâns întăriturile, înfigându-se în ele, precum cuiele într-un trunchi de copac. Se trăgea atât de aproape, încât fără să mai socotim atacurile, cel puţin zece oameni cădeau zilnic din fiecare steag; preoţii nu mai pridideau cu sfintele taine. Asediaţii puneau în faţă care şi corturi, întindeau piei şi veşminte; noaptea îngropau morţii, care pe unde căzuse, iar cei rămaşi în viaţă se băteau cu şi mai multă înverşunare pe mormintele tovarăşilor de ieri. Chmielnicki irosea fără nici o măsură oamenii, fiecare năvală îi aducea alte şi alte pierderi. Se mira grozav de împotrivirea apărătorilor; socotise că timpul va face să scadă curajul şi forţele celor împresuraţi, dar vremea trecea, iar ei arătau un dispreţ tot mai mare faţă de moarte.

Căpeteniile dădeau pildă oştenilor. Prinţul Jeremi dormea pe întărituri, pe pământul gol, bea horilcă şi se hrănea cu carne de cal afumată, îndurând oboseala şi schimbările de vreme laolaltă cu ceilalţi. Stegarul Coroanei, Koniecpolski, şi starostele de Krasny Staw conduceau ei înşişi polcurile de călărime când ieşeau împotriva duşmanului; în timpul atacurilor stăteau fără armură sub grindina de plumbi. Chiar acele căpetenii cărora le lipsea îndemânarea războinică şi la care oştenii se învăţaseră să privească neîncrezători, cum era Ostroróg, se schimbaseră în alţi oameni sub conducerea lui Jeremi. Bătrânul Firlej şi Lanckoroński dormeau de asemenea pe întărituri, iar Przyjemski ziua aşeza tunurile şi noaptea scurma pământul ca o cârtiţă, săpând lăcaşuri pentru contra-mine sub minele cazacilor aruncând în aer şanţuri sau deschizând drumuri pe sub pământ, pe unde oştenii se iveau ca nişte duhuri ale morţii printre zaporojenii adormiţi.

În cele din urmă, Chmielnicki hotărî să încerce să negocieze, nădăjduind că între timp va izbuti să scornească ceva. În seara zilei de 24 iulie cazacii începură să strige din şanţuri la oşteni să înceteze împuşcăturile. Un trimis zaporojean dădu de ştire că hatmanul doreşte să-l vadă pe bătrânul Zaćwilichowski. După o scurtă chibzuială, căpeteniile se învoiră şi stegarul părăsi întăriturile.

Luptătorii văzură de departe cum i se căciuleau cazacii din şanţuri, deoarece Zaćwilichowski în scurtul timp al soliei sale izbutise să câştige respectul zaporojenilor sălbatici şi însuşi Chmielnicki îi arăta cinstea cuvenită. Împuşcăturile conteniră. Cazacii se apropiară prin şanţuri până la marginea valului de apărare, iar apărătorii coborâră spre ei. Amândouă părţile erau cu luare-aminte, dar nu era nici o primejdie în aceste întâlniri. Şleahticii îi preţuiseră întotdeauna mai mult pe cazaci, decât pe ţăranii obişnuiţi, iar acum, preţuindu-le bărbăţia şi îndârjirea în luptă, vorbeau cu ei de la egal la egal, ca nişte cavaleri cu alţii de aceeaşi teapă. Cazacii priveau cu uimire de aproape la acest cuib de lei de necucerit, care înfrunta toată puterea lor şi a hanului. Aşa că începură să se apropie, să sporovăiască şi să se plângă că se varsă atâta sânge creştinesc, iar la urmă se cinstiră cu tutun şi horilcă.

― Ei, Domniile Voastre! ziceau bătrânii zaporojeni, dacă v-aţi fi bătut întotdeauna aşa, n-ar fi fost Apele Galbene, Korsuń şi Piławce. Parcă sunteţi diavoli, nu oameni. Aşa război nici n-am mai văzut pe lume.

― Veniţi mâine şi poimâine şi totdeauna ne veţi găsi la fel.

― Ehei, o să venim, dar acum mulţumim lui Dumnezeu pentru acest răgaz. Mult sânge creştinesc se varsă. Dar şi voi o să muriţi de foame.

― Regele va veni mai repede ca foamea; abia ne-am şters la gură după o mâncare gustoasă.

― Iar dacă ne va lipsi hrana, o s-o căutăm în tabăra voastră, zise Zagłoba, punându-şi mâinile în şold.

― Să dea Dumnezeu ca tătucul Zaćwilichowski să se înţeleagă cu hatmanul nostru, că dacă nu va izbândi nimic, diseară pornim iar la atac.

― Şi nouă ne era dor de luptă.

― Hanul a făgăduit că toţi veţi fi spârcuiţi.

― Iar prinţul nostru i-a făgăduit hanului că-l va lega de barbă la coada calului.

― O fi el vrăjitor, dar nu-l va răzbi.

― Mai bine porneaţi alături de cneazul nostru împotriva păgânilor, decât să ridicaţi mâna împotriva stăpânirii.

― Alături de cneazul vostru… Hm! ar fi fost bine.

― Atunci de ce vă răzvrătiţi? Va veni regele, temeţi-vă de rege. Cneazul Jarema v-a fost şi el ca un părinte…

― Aşa părinte! Ca moartea. Nici ciuma n-a doborât atâţia cazaci.

― Va fi şi mai rău, încă nu l-aţi cunoscut cum se cuvine.

― Nici nu vrem să-l cunoaştem. Bătrânii noştri spun că toţi cazacii care-l văd trebuie să moară.

― Aşa se va întâmpla şi cu Chmielnicki.

― Numai Dumnezeu ştie ce va fi. Un lucru e sigur, amândoi n-au loc pe lumea asta. Tătucul nostru zice că dacă ni l-aţi da pe Jarema, v-ar lăsa slobozi şi ne-am închina cu toţii regelui.

Oştenii începură să răsufle greu, să-şi încrunte sprânceana şi să scrâşnească din dinţi.

― Gura, că punem mâna pe săbii.

― Vă supăraţi voi, leşilor, ziceau cazacii, dar tot veţi fi făcuţi bucăţi până la urmă.

Şi aşa vorbeau între ei, uneori cu prietenie, alteori cu ameninţări, care fără voia lor se auzeau ca nişte tunete îndepărtate. Zaćwilichowski se întoarse în tabără după amiază. Nu putea fi vorba de nici o înţelegere şi nu se ajunsese la întreruperea luptelor. Chmielnicki pretindea nici mai mult, nici mai puţin decât să i se dea pe mână prinţul şi stegarul Koniecpolski. La urmă începuse să înfăţişeze nedreptăţile oştilor zaporojene, încercând să-l convingă pe Zaćwilichowski să rămână cu el. Bătrânul viteaz se făcuse roşu ca racul, sărise în picioare şi plecase. Seara avu loc un atac respins cu pierderi sângeroase. Timp de două ceasuri întreaga tabără fusese în foc. Nu numai că năvălitorii fură aruncaţi înapoi de pe valul de apărare, dar pedestraşii cuceriră primele şanţuri, sfărâmară locurile de tragere, adăposturile şi dădură foc iarăşi la paisprezece turnuri de luptă. În noaptea aceea Chmielnicki se jură înaintea hanului că nu va părăsi asediul câtă vreme va mai rămâne un singur om viu în şanţuri.

A doua zi în zori începură iar împuşcăturile, înălţarea valurilor şi o zi întreagă de luptă cu topoare, coase, cuţitoaie, săbii, pietre şi bolovani de pământ. Simţămintele prieteneşti de ieri şi mila pentru sângele creştinesc vărsat făcură loc unei încrâncenări şi mai mari. Ploaia cădea de dimineaţă în răstimpuri, în ziua aceea oştenii primiră porţiile pe jumătate, lucru pentru care jupân Zagłoba făcu mare tărăboi, dar burţile goale îndoiră înverşunarea luptătorilor. Se jurară să cadă unul peste altul, dar să nu se predea până la ultima suflare. Seara aduse altă năvală a cazacilor îmbrăcaţi turceşte, care dură totuşi mai puţin. Se lăsă o noapte plină de zgomote şi de strigăte, „noapte de sfadă”. Se ocărau unii pe alţii, se băteau în grupuri şi perechi. Jupân Longinus ieşi la harţ, dar nu voia nimeni să se lupte cu el – trăgeau doar cu flinta de departe. În schimb, se acoperiră de slavă Stępowski şi Wołodyjowski care îl ucise pe Dudar, un vajnic mânuitor de sabie.

― În cele din urmă ieşi şi jupân Zagłoba, dar numai la lupta cu ascuţişul limbii. „După ce l-am tăiat pe Burłaj (spunea el), nu pot să mă bat cu orice nepriceput!” La harţul din gură nu găsi pe nimeni care să-i ţină piept dintre cazaci şi îi făcu să crape de ciudă, când, ascuns bine printre ierburi, striga cu glasu-i puternic, ce ieşea parcă din pământ.

― Ticăloşilor, voi staţi aici la Zbaraż şi oastea lituaniană coboară pe Nipru. O să le dea bineţe nevestelor şi codanelor voastre. În primăvara viitoare o să găsiţi puzderie de ţânci roşcovani prin colibe, dacă le veţi mai găsi şi pe acestea.

Era adevărat, oastea lituaniană venea în jos pe Nipru sub conducerea lui Radziwiłł, arzând şi nimicind totul în cale, lăsând numai apa şi pământul pustiu. Cazacii ştiau că e aşa şi turbau de furie, iar în loc de răspuns îi trimiteau lui jupân Zagłoba o grindină de plumbi care cădeau ca şi când ar fi scuturat cineva pere dintr-un copac. Dar jupân Zagłoba îşi pitea capul printre ierburi şi striga iarăşi:

― N-aţi nimerit, suflete de câini, da’ eu l-am nimerit pe Burłaj. Să vină unul aici să se lupte cu mine! Mă cunoaşteţi voi bine! Daţi-i zor, ticăloşilor, trageţi cât mai aveţi timp fiindcă la toamnă o să despăducheaţi tătăraşii de la Crîm sau o să ridicaţi diguri pe Nipru. Veniţi! Veniţi! O para pentru capul lui Chmiel al vostru! Daţi-i una în bot din partea mea, din partea lui Zagłoba! Auziţi? Hei, mojicilor, puţine stârvuri de-ale voastre zac pe câmp? Vă adulmecă şi câinii morţi! Ciuma vă aduce închinăciune. La furcă şi la plug, ticăloşilor, la dubasuri! Mai bine căraţi vişine şi sare împotriva sforului apei, decât să ne faceţi necazuri aici!

Cazacii îşi băteau şi ei joc de „panii care ronţăie trei dintr-un pesmet”, îi întrebau de ce nu mai poruncesc supuşilor să le plătească birul şi dijma, dar tot Zagłoba rămânea deasupra. Aşa zburară vorbele toată noaptea, întrerupte de blesteme şi izbucniri sălbatice de râs în răstimpul dintre împuşcături şi încăierări mai mici sau mai mari. După aceea, Janicki plecă să negocieze cu hanul care-i repetă iarăşi că toţi vor fi făcuţi bucăţele, până când solul îşi pierdu răbdarea şi-i răspunse: „Ne-ai mai făgăduit-o şi altădată, dar până acum n-ai făcut nimic! Cine va veni după capetele noastre, acela şi-l va aduce şi pe al său!” Hanul pretinse ca prinţul Jeremi să se întâlnească pe câmp cu vizirul său, dar era doar un vicleşug care fu descoperit şi negocierile se întrerupseră. De altminteri lupta nu contenise nici o clipă. Seara atacuri, ziua împuşcături de sâneaţă şi flintă, bubuit de tunuri şi „orgi”, ieşiri din întărituri, încăierări, vânzoleală de steaguri învălmăşite, năvala nebunească a călărimii, înfrângeri şi vărsare de sânge din ce în ce mai mare.

Other books

Catalogue Raisonne by Mike Barnes
Primeval and Other Times by Olga Tokarczuk
A Dangerous Fortune by Ken Follett
The Hidden Goddess by M K Hobson
Solstice Burn by Kym Grosso
Dawn Thompson by Blood Moon
Royal Exile by Fiona McIntosh
Encore Encore by Charlie Cochrane