Prin foc si sabie (111 page)

Read Prin foc si sabie Online

Authors: Henryk Sienkiewicz

BOOK: Prin foc si sabie
10.89Mb size Format: txt, pdf, ePub

― Tot am să mă duc, frăţioare, răspunse jupân Longinus.

― Ai să te duci! Ai să te duci! Ştiu eu de ce! Domnia Ta nu face pe viteazul, că te cunoaşte toată lumea. Ai prea multă curăţenie şi te grăbeşti s-o lepezi afară din întărituri. Eşti cel mai rău dintre toţi cavalerii, nu cel mai bun; eşti o muiere desfrânată care-şi vinde cinstea! Ptiu! Îl mâniem pe Dumnezeu! Asta-i! Domniei Tale nu-ţi arde să te duci la rege, ci ai necheza bucuros prin sate, ca un armăsar pe luncă. Uitaţi-vă la el, ăsta-i cavalerul care are curăţenie de vânzare! Pe viul Dumnezeu, asta e destrăbălare, curată destrăbălare!

― Mi-e ruşine să mai ascult! strigă jupân Longinus, astupându-şi urechile.

― Lăsaţi cearta! rosti grav Skrzetuski. Mai bine să ne gândim ce avem de făcut!

― Pentru Dumnezeu! exclamă starostele de Krasny Staw care până acum ascultase cu uimire cuvintele lui jupân Zagłoba, e o treabă grozavă, dar nu putem să hotărâm nimic fără prinţ. Nu mai încape vorbă. Domniile Voastre sunteţi în slujbă şi trebuie să ascultaţi de poruncă. Prinţul e în cvartirul său. Să mergem la el, să vedem ce spune de propunerea Domniilor Voastre.

― Ce spun şi eu! zise Zagłoba, şi nădejdea îi însenină chipul. Să mergem cât putem de repede.

Ieşiră şi trecură prin medeanul pe care începuseră să cadă plumbii din şanţurile cazace. Oştenii erau pe valul de apărare, care arăta, de departe, ca nişte tarabe de iarmaroc; atâtea veşminte vechi, pestriţe şi cojoace se întinseseră deasupra, atâtea care se aşezaseră, rămăşiţe de corturi şi tot felul de lucruri ce puteau să slujească drept stavilă în calea plumbilor, care uneori cădeau ziua şi noaptea fără contenire de săptămâni întregi. Şi acum pe deasupra acelor zdrenţe atârnate se înălţa o dâră prelungă de fum albăstrui, iar înaintea lor se vedeau culcate la pământ şiruri de oşteni galbeni şi roşii care trăgeau spre şanţurile cele mai apropiate ale duşmanului. Medeanul arăta ca nişte dărâmături; pe locul neted, scurmat de hârleţe sau driguit de copitele cailor, nu înverzea nici un firicel de iarbă. Unde şi unde se înălţau mormane de pământ scoase din fântânile şi mormintele săpate de curând; unde şi unde zăceau resturi de care sfărâmate, tunuri, butoaie sau oase dezgolite de carne şi albite de soare. Nicăieri nu se vedea nici un cal mort, deoarece, care cum îşi dădea duhul, era luat îndată pentru hrana oştenilor. În schimb, pretutindeni se vedeau grămezi de fier, în cea mai mare parte ghiulele ruginite, care cădeau cu duiumul în fiecare zi pe acest petic de pământ. Urmele războiului crâncen şi ale foamei se zăreau la fiecare pas. Vitejii noştri întâlneau pe drum grupuri de oşteni mai mici sau mai mari, care ici cărau răniţii şi morţii, colo grăbeau în ajutorul tovarăşilor trudiţi de pe valul de apărare – chipuri înnegrite, scofâlcite, bărboase, ochi înflăcăraţi şi aspri, veşminte decolorate de ploaie şi soare, rupte, capete acoperite de multe ori cu zdrenţe murdare, în loc de chipie şi coifuri, arme ca vai de lume. Fără să vrei îţi venea în gând întrebarea: ce se va întâmpla cu această mână de oameni, biruitori până acum, după ce se vor scurge încă o săptămână, două…?

― Domniile Voastre, priviţi, spunea starostele, e timpul, e timpul să dăm de ştire regelui.

― Foametea îşi rânjeşte colţii ca nişte câini, răspunse micul cavaler.

― Ce-o să fie după ce vom mânca şi caii? întrebă Skrzetuski.

Tot vorbind aşa, ajunseră la corturile prinţului, aflate în partea dreaptă a valului de apărare, înaintea cărora se vedeau câţiva călăreţi care duceau poruncile în diferite locuri ale taberei. Caii lor, hrăniţi cu carne de cal afumată şi împănată cu alice, din această pricină cuprinşi de o fierbinţeală continuă, se aruncară în sărituri nebune, neputând cu nici un chip să stea locului. Aşa erau toţi caii călărimii, care, când se năpusteau asupra vrăjmaşului, părea că goneşte pe câmp un stol de grifoni sau de centauri zburând mai mult prin văzduh decât pe pământ.

― Prinţul e în cort? întrebă starostele pe unul dintre călăreţi.

― E cu pan Przyjemski, răspunse oşteanul. Starostele intră înainte, fără să se anunţe, iar cei patru cavaleri se opriră în faţa cortului.

Dar după o clipă uşa cortului se dădu la o parte şi Przyjemski scoase capul afară:

― Domniile Voastre, prinţul vrea să vă vadă degrabă, spuse.

Jupân Zagłoba intră vesel în cort, nădăjduind că prinţul nu se va învoi să arunce în ghearele primejdiei pe cei mai buni dintre oştenii săi, dar se înşela, fiindcă nici nu apucară să i se închine, când Wiśniowiecki zise:

― Starostele mi-a vorbit de hotărârea voastră de a vă strecura afară din tabără. Primesc propunerea. Mai mult decât atâta nu puteţi jertfi pentru ţară.

― Am venit să cerem învoire, răspunse Skrzetuski, fiindcă Luminăţia Ta eşti stăpân pe vieţile noastre.

― Aşadar, vreţi să plecaţi toţi patru?

― Luminăţia Ta! se amestecă Zagłoba. Numai ei vor să plece, eu nu vreau; iau martor pe Dumnezeu că n-am venit aici să mă laud şi nici să vorbesc despre isprăvile mele, şi dacă amintesc de ele, o fac doar pentru că nu vreau să fiu bănuit de frică. Skrzetuski, Wołodyjowski şi Podbipięta din Myszykiszki sunt cavaleri destoinici, nici vorbă, dar şi Burłaj, pe care l-am doborât cu mâna mea, ca să nu mai vorbesc şi de alte fapte, a fost un mare războinic, vrednic să stea alături de Burdabut, de Bohun şi de cele trei capete de ieniceri. De aceea, socotesc că în meşteşugul armelor nu sunt mai prejos decât alţii. Totuşi una e vitejia şi alta e nebunia. Aripi n-avem, iar pe pământ e mai mult ca sigur că nu ne putem furişa.

― Deci Domnia Ta nu te duci? întrebă prinţul.

― Am spus că nu vreau să mă duc, dar n-am spus că nu mă duc. Odată ce m-a pedepsit Dumnezeu cu tovărăşia lor sunt nevoit să stau alături de ei până la moarte. Dacă vom fi la strâmtoare, sabia lui Zagłoba va mai fi bună la ceva, numai că nu pricep ce foloase ar aduce moartea noastră şi gândesc că Luminăţia Ta vei înlătura primejdia ce ne pândeşte, neîngăduind asemenea întreprindere nesăbuită.

― Domnia Ta eşti un prieten de nădejde, răspunse prinţul, şi foarte frumos din partea Domniei Tale că nu vrei să-ţi părăseşti tovarăşii, dar te-ai înşelat în privinţa mea, fiindcă eu mă învoiesc să plecaţi.

― A plesnit buba! mormăi Zagłoba şi braţele îi căzură în jos. În clipa aceea intră în cort castelanul de Bełż.

― Domnia Ta, zise el, oamenii mei au prins un cazac care spune că se pregăteşte un atac pentru noaptea asta.

― Am avut şi eu veste, răspunse prinţul. Totul e gata; să se grăbească numai cu ridicarea noului val de apărare.

― E pe sfârşite!

― Prea bine! rosti prinţul. Până în seară ne vom muta. După care se întoarse spre cei patru viteji.

― Dacă noaptea va fi întunecoasă, după atac e timpul cel mai potrivit să plecaţi.

― Cum aşa? se miră castelanul de Bełż. Domnia Ta pregăteşti o ieşire?

― Va fi şi o ieşire, răspunse prinţul; o s-o conduc eu însumi, dar acum vorbeam despre altceva. Domniile Lor se încumetă să se strecoare printre duşmani şi să dea de veste regelui de situaţia grea în care ne găsim.

Castelanul rămase împietrit, holbă ochii, uitându-se pe rând la cei patru cavaleri.

Prinţul zâmbea mulţumit. Se bucura întotdeauna când oştenii lui erau admiraţi.

― Pentru Dumnezeu! exclamă castelanul, aşadar mai sunt asemenea inimi pe lume? Pe viul Dumnezeu! Eu n-am să vă sfătuiesc să daţi înapoi de la această primejdie…

Jupân Zagłoba se înroşi de ciudă, dar nu mai zise nimic, gâfâind doar ca un urs, iar prinţul stătu o clipă îngândurat, apoi vorbi după cum urmează:

― Nu vreau să irosesc fără folos vieţile Domniilor Voastre, de aceea nu mă învoiesc să plecaţi toţi patru deodată. Să plece unul întâi, dacă-l vor ucide, nu vor întârzia să se laude, cum s-au mai lăudat o dată cu moartea unui slujitor al meu pe care l-au prins aproape de Lwów. Aşadar, dacă-l vor omorî pe cel dintâi, va pleca al doilea şi de va fi nevoie, al treilea şi al patrulea. Dar se prea poate să se furişeze cu bine cel dintâi şi în acest caz nu vreau să primejduiesc zadarnic pe ceilalţi.

― Luminăţia Ta… îl întrerupse Skrzetuski.

― Asta mi-e voia şi porunca, rosti apăsat Jeremi. Şi ca să nu vă certaţi, va pleca primul cel care s-a oferit mai întâi.

― Eu! rosti jupân Longinus cu faţa însorită.

― Astă-seară după năvală, dacă noaptea va fi întunecoasă, mai adăugă prinţul. Nu vă dau nici o scrisoare către rege; vei povesti şi Domnia Ta tot ce vezi aici. Ai să iei numai acest inel cu pecete ca semn de recunoaştere.

Podbipięta luă inelul şi făcu o plecăciune înaintea prinţului care îi luă capul în mâini şi îl ţinu aşa o vreme, apoi îl sărută de câteva ori şi îi spuse mişcat:

― Îmi eşti tot atât de apropiat, ca şi un frate… Oştean al Domnului! Să te călăuzească şi să te ajute Dumnezeul cohortelor îngereşti şi regina heruvimilor! Amin!

― Amin! repetară starostele de Krasny Staw, Przyjemski şi castelanul de Belż.

Prinţul avea lacrimi în ochi; era un adevărat părinte pentru oşteni; ceilalţi plângeau, iar trupul lui Podbipięta era scuturat de fiori de înflăcărare şi sufletu-i curat, umil şi viteaz se bucura în adâncuri de nădejdea jertfei apropiate.

― Istoria va scrie despre fapta Domniei Tale! strigă castelanul de Belż.


Non nobis, non nobis, sed nomini tuo, Domine, da gloriam
, rosti prinţul.

Oştenii ieşiră din cort.

― Ptiu, mi s-a pus un nod în gât şi gura mi-e amară ca după pelin, se văita Zagłoba. Şi cazacii trag întruna – lovi-i-ar trăsnetul! blestemă el, arătând spre şanţurile fumegânde ale zaporojenilor. Of, grea povară să trăieşti pe lumea asta! Jupâne Longinus, trebuie oare să pleci neapărat?… Nu mai e nimic de făcut! Să te păzească îngerii cerului… Secera-i-ar ciuma pe netrebnicii ăştia!

― Trebuie să mă despart de Domniile Voastre, zise jupân Longinus.

― Cum aşa? Unde te duci? îl întrebă Zagłoba.

― La părintele Muchowiecki, la spovedanie, frăţioare. Trebuie să-mi curăţ sufletul de păcate.

Şi jupân Longinus porni în grabă la castel, iar ei se îndreptară spre valul de apărare. Skrzetuski şi Wołodyjowski tăceau, de parcă li se înecaseră corăbiile, iar jupân Zagłoba bodogănea întruna:

― Mă tot astupă ceva în gât. Nu mă aşteptam să-mi pară aşa de rău, dar e omul cel mai virtuos din lume! Zică cineva că nu-i aşa şi-i dau una peste bot! O, Doamne! Doamne! Gândeam că Firlej se va împotrivi, şi când colo el a mai turnat şi gaz peste foc. Dracu’ l-a mai adus şi pe ereticul ăsta! „Istoria, zicea, va scrie despre fapta Domniei Tale!” N-are decât să scrie despre el, dar nu pe pielea lui jupân Longinus! El de ce nu se duce? Are câte şase degete la un picior, ca un calvin ce este, şi poate să meargă mai uşor. Domniile Voastre, vă spun că e din ce în ce mai rău pe lumea asta şi e prea adevărată prorocirea părintelui Żabkowski că se apropie sfârşitul lumii. Să zăbovim puţin pe întărituri, apoi să ne ducem la castel, să ne mai bucurăm cel puţin până deseară de tovărăşia prietenului nostru.

Dar Podbipięta, după spovedanie şi împărtăşanie, îşi petrecu toată vremea în rugăciuni; se arătă abia seara în timpul atacului, care fu unul dintre cele mai cumplite, deoarece cazacii se năpustiră tocmai când oastea, tunurile şi carele se strămutau în noul val de apărare. O clipă se părea că firavele forţe polone vor fi frânte de năvala celor două sute de mii de vrăjmaşi. Steagurile polone se amestecară într-atâta cu polcurile duşmane, încât nu se mai vedeau între ele; de trei ori se încleştară. Chmielnicki îşi încorda toate puterile fiindcă şi hanul şi polcovnicii îi declaraseră că acesta avea să fie cel din urmă atac, după care apărătorii vor avea de luptat numai cu foametea. După trei ceasuri năvala fu respinsă pe toată linia cu pierderi atât de mari, că mai apoi se zvonea cum că în această bătălie ar fi căzut nu mai puţin de patruzeci de mii de duşmani. La sfârşitul luptei o grămadă de flamuri fură aruncate la picioarele prinţului. Era într-adevăr cel din urmă atac mai mare, după care aveau să urmeze zile şi mai grele de îngropare în valul de apărare, de împuşcături necontenite, lipsuri şi foame.

Îndată după respingerea atacului, neobositul Jeremi îşi conduse oştenii, care cădeau din picioare, la o năvală care se sfârşi cu o nouă înfrângere a cazacilor; abia după aceea liniştea potoli amândouă tabere.

Noaptea era caldă, dar noroasă. Patru siluete întunecate înaintau cu grijă spre marginea de răsărit a întăriturilor. Erau jupân Longinus, Zagłoba, Skrzetuski şi Wołodyjowski.

― Acoperă bine pistoalele, şopti Skrzetuski, să nu se umezească pulberea. Două steaguri vor sta pregătite toată noaptea. Dacă vei trage, îţi vom sări în ajutor.

― E un întuneric de-ţi baţi degetele-n ochi! îngână Zagłoba.

― Cu atât mai bine, zise jupân Longinus.

― Tăcere! îi întrerupse Wołodyjowski. Aud ceva.

― Nu-i nimic! Horcăie vreunul care îşi dă sufletul.

― Să ajungi numai până la pădurea de stejar, că pe urmă…

― O, Doamne! Doamne! oftă Zagłoba tremurând, cuprins parcă de fierbinţeală.

― Peste trei ceasuri se va crăpa de ziuă.

― E timpul să plec! spuse Longinus.

― E timpul! E timpul! repetă Skrzetuski cu glasul înăbuşit. Du-te cu Dumnezeu!

― Du-te cu Dumnezeu! Du-te cu Dumnezeu!

― Fraţilor, rămâneţi sănătoşi şi iertaţi-mă de v-am greşit cu ceva.

― Tu să greşeşti? O, Doamne! strigă Zagłoba, aruncându-i-se în braţe.

Îl îmbrăţişară apoi pe rând Skrzetuski şi Wołodyjowski. Suspine înăbuşite cutremurară piepturile războinicilor. Numai jupân Longinus era liniştit, cu toate că era şi el mişcat.

― Rămâneţi sănătoşi! repetă încă o dată.

Şi apropiindu-se de marginea valului de apărare, alunecă în şanţ, după o clipă se văzu de cealaltă parte, mai făcu o dată un semn de rămas-bun prietenilor şi pieri în întuneric.

 

Între şleaul ce duce la Załościce şi drumul spre Wiśniowiec creştea o dumbravă de stejari, întreruptă de-a curmezişul de lunci înguste, care se împreuna cu o pădure bătrână, deasă şi uriaşă, ce se întindea până hăt dincolo de Załościce; acolo hotărâse Podbipięta să ajungă.

Drumul era tare primejdios, deoarece, ca să ajungi la codrul de stejari, trebuia să mergi pe lângă una din laturile taberei cazace, dar jupân Longinus îl alesese într-adins, fiindcă în jurul taberei umbla toată noaptea multă lume şi străjile luau mai puţin seama la cei care treceau. De altminteri, toate celelalte drumuri, râpe, tufişuri şi cărări erau împănate de străji şi cercetate mereu de esauli, sotnici, polcovnici şi chiar de Chmielnicki. Despre drumul prin luncă şi de-a lungul Gnieznei nu putea fi vorba, pentru că acolo vegheau, de cu seară până-n zori, lângă cai, herghelegiii tătari.

Other books

Tangled Shadows by Tina Christopher
Mad Season by Katia Wildermann
The Far Mosque by Kazim Ali
Vanity by Lucy Lord
By Sylvian Hamilton by Max Gilbert
Bloodsucking fiends by Christopher Moore