Prin foc si sabie (115 page)

Aceasta însemna o primejdie grozavă, fiindcă în acest fel putea să meargă toată noaptea în jurul iazului şi dimineaţa să se afle în acelaşi loc de unde plecase, sau putea să cadă în mâinile cazacilor în altă parte.

„Am ales un drum rău, gândea descurajat, prin iaz nu se poate trece, mă întorc şi mâine plec pe urmele lui jupân Longinus; până mâine puteam să mă odihnesc.”

Dar mergea înainte, pentru că înţelegea că, făgăduindu-şi să se întoarcă să se odihnească, se păcăleşte singur; îi mai trecu prin minte şi că, mergând atât de încet şi oprindu-se întruna, n-avusese când să ajungă la mlaştină. Cu toate acestea, gândul odihnei punea tot mai mult stăpânire pe el. Uneori îi venea să se întindă undeva în noroi, numai să mai răsufle un pic. Se chinuia aşa cu propriile gânduri şi în acelaşi timp se ruga. Fiorii îl trecea tot mai des, tot mai greu îşi smulgea picioarele din noroi. Vederea străjii tătare îl mai învioră, dar simţea că i se îngreuiază capul, ca şi trupul, şi-l cuprinde fierbinţeala.

Se scurse încă o jumătate de ceas şi mlaştina tot nu se arăta.

În schimb, întâlnea tot mai des trupuri de înecaţi. Noaptea, spaima, cadavrele, fâsâitul trestiilor, truda şi lipsa de somn îi învălmăşiră gândurile. Vedeniile se abătură asupra lui. Se făcea că Helena este la Kudak, iar el merge pe un dubas cu Rzędzian în josul Niprului. Trestiile foşnesc şi el aude cântecul:
„Ei, n-au b
ă
ut
ş
i n-au cânta
ţ
i… cea
ţ
a nu s-a ridicat.”
Părintele Muchowiecki aşteaptă cu stola
{196}
, iar pan Krzysztof Grodzicki îi ţine loc de tată. Fata priveşte în fiecare zi la râu de pe ziduri, şi în curând va începe să bată din palme şi să strige: „Vine! Vine!” „Domnia Ta! îi spuse Rzędzian, trăgându-l de mânecă, uite jupâniţa…”

Skrzetuski se trezeşte. Trestiile încâlcite îl opriseră din drum. Nălucirea piere. Judecata îi revine. Acum nu se mai simte atât de istovit, fiindcă fierbinţeala îi dă puteri noi.

Hei, nu cumva am ajuns la mlaştină?

De jur împrejur aceleaşi trestii, de parcă nici s-ar fi mişcat din loc. Lângă pârâu trebuie să fie un luminiş de ape, aşa că n-a ajuns la mlaştină.

Cavalerul merge mai departe, dar gândurile se întorc cu îndărătnicie neînduplecată spre vedenia dragă. În zadar se apără Skrzetuski, în zadar începe să spună: „O, Fecioară prea mărită”, în zadar se străduieşte să-şi păstreze judecata întreagă – vede iarăşi Niprul curgând la vale, dubasuri, şeici, Kudakul, Sici – numai că de astă dată nălucirea este mai învălmăşită, sunt mai mulţi oameni: pe lângă Helena mai sunt prinţul, Chmielnicki, atamanul de tabără, jupân Longinus, Zagłoba, Bohun, Wołodyjowski – îmbrăcaţi cu toţii de sărbătoare la nunta lui, dar unde are loc această nuntă? Sunt într-un loc necunoscut, nu la Łubnie, nici la Rozłogi, nici la Sici, nici la Kudak… apă pe care plutesc trupuri omeneşti…

Skrzetuski se trezeşte a doua oară, mai degrabă îl trezeşte un foşnet foarte puternic venind dinspre partea în care merge – aşadar se opreşte şi ascultă.

Foşnetul se apropie, se aude un scârţâit şi plescăit de vâsle; e o luntre.

Se vede printre trestii. În ea se află doi cazaci – unul mânuieşte vâsla, celălalt ţine în mână o prăjină lungă, care sclipeşte de departe ca argintul, şi desface cu ea desişurile de trestii.

Skrzetuski intră în apă până la gât, de i se vedea numai capul deasupra păpurişului, şi priveşte.

„E straja obişnuită, sau sunt pe urmele mele?” se întreabă.

După mişcările liniştite şi fără grijă ale cazacilor înţelese că trebuie să fie straja obişnuită. Pe iaz erau mai multe luntre şi dacă zaporojenii ar fi găsit vreo urmă, mai mult ca sigur că s-ar fi adunat o droaie de bărci şi de oameni.

Între timp, pe lângă el fâsâitul trestiilor acoperea vorbele; Skrzetuski prinse cu urechea doar frântura care urmează:

― Lua-i-ar dracu’, ne-au poruncit să păzim şi apa asta puturoasă!

Şi luntrea alunecă după tufele de trestie; numai cazacul care stătea în faţă lovea întruna cu mişcări măsurate, cu prăjina în stufăriş, ca şi când ar fi vrut să sperie peştii.

Skrzetuski porni mai departe.

După o vreme zări iarăşi un tătar care stătea de strajă chiar lângă mal. Lumina Lunii cădea drept pe faţa nohaiului, care semăna cu un bot de câine. Skrzetuski se temea mai mult de pierderea judecăţii, decât de aceste străji. Îşi încorda aşadar întreaga voinţă, ca să înţeleagă unde este şi încotro merge.

Zbuciumul îl slei şi mai mult de puteri şi deodată băgă de seamă că vede dublu şi triplu, că uneori lua iazul drept medeanul din tabără, iar pâlcurile de trestie drept corturi. Atunci voia să strige la Wołodyjowski să meargă cu el, dar mai avea atâta judecată cât să se stăpânească.

„Nu striga! Nu striga! repeta în gând, asta înseamnă moartea.”

Dar lupta cu sine însuşi era tot mai trudnică. Plecase de la Zbaraż chinuit de foame şi de nesomn, din cauza cărora oştenii începuseră să moară. Apoi această călătorie pe vreme de noapte, baia rece, duhoarea de cadavre a apei, umblatul prin noroaie, smulgerea dintre rădăcinile ierburilor de baltă îl istoviseră cu totul. La acestea se mai adăugau întărâtarea spaimei şi durerea pricinuită de muşcăturile ţânţarilor care-i umpluseră faţa de sânge, simţea deci că dacă nu va ajunge cât mai degrabă la mlaştină, va ieşi la mal, ca să se întâmple mai repede ce trebuia să se întâmple, sau se va prăbuşi printre trestii şi se va îneca.

Mlaştina şi gura pârâului i se păreau acum limanul izbăvirii, deşi, la drept vorbind, acolo aveau să înceapă alte greutăţi şi alte primejdii.

Se apăra de fierbinţeală şi mergea înainte cu tot mai puţină prevedere. Spre norocul lui trestiile foşneau mereu. În foşnetul lor Skrzetuski auzea glasuri omeneşti, discuţii; i se părea că tot iazul vorbeşte numai despre el. Va ajunge oare până la mlaştină sau nu? Va scăpa sau nu va scăpa? Deasupra lui ţânţarii cântau cu glasuri subţiri din ce în ce mai jalnic. Apa era mai adâncă, în curând îi ajunse până la brâu, apoi până la piept. Se gândea că dacă va fi nevoit să înoate, se va încurca în această încâlceală de ierburi şi se va îneca.

Şi iarăşi îl cuprinse dorinţa nestăpânită, neînduplecată de a-l chema pe Wołodyjowski; duse mâinile pâlnie la gură, ca să strige: „Michał! Michał!”

Din fericire, o trestie miloasă îl lovi cu vârful ud de rouă în obraz. Îşi reveni şi zări înainte, spre dreapta, o luminiţă firavă.

Acum privea întruna la flăcăruia aceea, şi un timp merse mereu spre ea.

Deodată se opri, văzând o fâşie de apă curată care se întindea de-a curmezişul. Răsuflă uşurat. Era pârâul şi smârcurile care se lărgeau pe amândouă părţile.

„De acum nu mai ocolesc iazul pe lângă mal şi intru în acest clin de apă”, îşi spuse.

Pe amândouă părţile fâşiei de apă se întindeau două dâlme de trestie şi cavalerul intră în cea la care ajunse mai întâi. După o clipă înţelese că se află pe drumul cel bun. Se uită înapoi: iazul rămăsese în urmă, iar el înainta acum de-a lungul fâşiei înguste de apă care nu putea fi altceva decât pârâul.

Aici şi apa era mai rece.

După un răstimp îl cuprinse o sfârşeală grozavă. Picioarele îi tremurau, şi în faţa ochilor se ridica un nor negru. „Altfel nu se poate, ies la mal şi mă culc, gândea, nu merg mai departe, trebuie să mă odihnesc.”

Căzu în genunchi şi pipăi cu mâinile o movilită uscată, acoperită de muşchi. Parcă era o insuliţă în mijlocul păpurişului.

Se aşeză şi începu să-şi şteargă cu mâinile faţa însângerată şi să răsufle adânc.

În curând simţi în nări un miros de fum. Întorcându-se spre mal, zări la o sută de paşi de apă un foc, în jurul căruia stătea o ceată de oameni.

Se afla chiar în dreptul acestui foc şi în clipele când vântul răsfira trestiile, putea să vadă totul foarte bine. De la prima aruncătură de ochi recunoscu herghelegiii tătari, care şedeau lângă foc şi mâncau.

Atunci simţi o foame cumplită. În ultima dimineaţă mâncase o bucăţică de carne de cal, care n-ar fi săturat nici un pui de lup de două luni; de atunci nu mai pusese nimic în gură.

Aşa că începu să smulgă lujerii rotunzi de nufăr care creşteau împrejur şi să-i sugă cu lăcomie. Îşi astâmpăra astfel şi foamea şi setea care începuseră să-l chinuiască.

În acelaşi timp se uita mereu la focul care pălea tot mai mult şi se stingea. Oamenii de lângă el se învăluiseră parcă în ceaţă şi păreau că se îndepărtează.

„Aha! mă cuprinde somnul! Am să adorm aici pe insuliţa asta”, se gândi oşteanul.

Dar pe lângă foc se iscă mişcare. Herghelegiii se sculară în picioare. În curând, la urechile lui Skrzetuski ajunseră chemări: „Căluţ! Căluţ!” Le răspunse un nechezat scurt. Focul fu părăsit şi se stinse. După o clipă cavalerul mai auzea şuierături şi tropotul înfundat al copitelor prin lunca umedă.

Skrzetuski nu putu să înţeleagă de ce pleacă herghelegiii. Deodată băgă de seamă că vârfurile trestiilor şi scuturile crinilor de baltă sunt palide parcă, apa clipeşte altfel decât la lumina Lunii, iar văzduhul se umplu de ceaţă uşoară.

Privi în jur; se crăpa de ziuă.

Pierduse toată noaptea cu înconjurul iazului, înainte de a ajunge la râu şi la smârcuri.

Se afla abia la începutul drumului. Acum trebuia să meargă prin apa pârâului şi să se strecoare prin tabără în timpul zilei.

Văzduhul se limpezea tot mai mult de lumina zorilor. La răsărit cerul împrumutase o culoare de un albastru-verzui pal.

Skrzetuski coborî iarăşi de pe insuliţă în mlaştină şi, ajungând la mal, scoase capul dintre trestii.

La o depărtare de aproape cinci sute de paşi se vedea un tătar de strajă, încolo lunca era pustie, doar jarul focului licărea mai la o parte, la loc uscat, stingându-se cu încetul; porucinicul hotărî să se târască spre foc printre ierburile înalte împănate ici şi colo cu tufe de papură.

După ce ajunse, căută cu luare-aminte să găsească niscaiva resturi de mâncare. Găsi într-adevăr oase de berbec cu rămăşiţe de vene, grăsime şi câteva ridichi coapte, aruncate în cenuşa caldă, aşa că începu să înfulece cu lăcomia unui animal sălbatic, ospătându-se, până când văzu că străjile împrăştiate pe drumul pe care-l străbătuse se apropie de el, întorcându-se spre tabără prin aceeaşi luncă.

Atunci făcu calea întoarsă şi după câteva minute pieri în desişul de trestii. Regăsind insuliţa se întinse pe ea fără zgomot. În acest timp străjile trecură. Skrzetuski se apucă îndată să ronţăie oasele pe care le luase cu sine şi care începură să trosnească între fălcile-i puternice ca între colţii lupului. Curăţă grăsimea şi venele, supse măduva şi roase oasele, astâmpărându-şi foamea. La Zbaraż nu avusese parte de multă vreme de un asemenea ospăţ de dimineaţă.

Simţea că-i revin puterile. Îl întăreau mâncarea şi ziua care începea. Se făcea tot mai multă lumină; partea de răsărit a cerului din verzuie devenise trandafiriu-aurie; frigul dimineţii îl supăra destul de mult, dar se mângâia cu gândul că în curând soarele îi va încălzi trupul trudit. Privi cu luare-aminte unde este. Insuliţa era destul de mare, puţin cam prea scurtă, dar destul de largă ca să încapă lesne pe ea doi oameni. Trestiile o înconjurau din toate părţile ca un zid, ascunzând-o de ochii oamenilor.

„Aici n-o să mă găsească, se gândi Skrzetuski, decât dacă vor umbla după peşte printre trestii, dar nu mai este, fiindcă a murit tot din cauza trupurilor putrezite. Am să mă odihnesc aici şi am să chibzuiesc ce-mi rămâne de făcut mai departe.”

Şi începu să se gândească dacă să meargă înainte prin pârâu sau nu; în cele din urmă se hotărî să facă astfel numai dacă va bate vântul şi va legăna trestiile; dacă nu, mireasma şi zgomotul puteau să-l trădeze, mai ales că s-ar fi putut întâmpla să treacă foarte aproape de tabără.

― Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, că sunt încă în viaţă! rosti în şoaptă.

Şi îşi înălţă ochii spre cer, apoi gândul îi zbură spre întăriturile polone. Castelul se vedea bine de pe insuliţă, poleit cum era de cele dintâi raze ale soarelui care răsărea. Poate că acolo se uita cineva din tun cu ocheanul spre iazuri şi trestii, iar Wołodyjowski şi Zagłoba vor privi toată ziua de pe valul de apărare să vadă dacă nu atârnă în vreun turn de luptă.

„Uite că nu mă vor vedea!” gândi Skrzetuski, şi pieptul i se umplu de un simţământ de mulţumire că scăpase.

„Nu mă vor vedea spânzurat, nu mă vor vedea!” repetă de câteva ori. Am străbătut un drum scurt dar trebuia să-l străbat. Dumnezeu mă va ajuta şi de acum înainte.

Se şi vedea, cu ochii minţii, trecut de tabăra cazacilor în pădurile dincolo de care se aflau oştile regale: polcurile şleahticilor din toată ţara, husarii, pedestrimea, polcurile muştruluite după moda străină; pământul gemea sub greutatea oamenilor, a cailor şi a tunurilor, iar în mijlocul acestui furnicar se găsea însuşi Măria Sa regele…

Văzu apoi o bătălie cumplită, tabere sfărâmate, îl văzu pe prinţ zburând cu toată călărimea peste grămezi de morţi, întâlnirea oştilor…

Ochii dureroşi şi umflaţi i se închideau sub potopul de lumină, iar capul i se apleca de greutatea gândurilor. Începea să-l cuprindă o moleşeală neputincioasă, în sfârşit, se întinse cât era de lung şi adormi.

Trestiile fâşâiau. Soarele se ridicase sus pe cer şi-l încălzea pe oştean cu privirea-i fierbinte, uscându-i îmbrăcămintea, iar el dormea buştean, fără o mişcare. Cine l-ar fi văzut zăcând aşa pe insuliţă cu faţa însângerată, ar fi crezut că are de-a face cu un trup fără viaţă, pe care l-a aruncat apa. Ceasurile se scurgeau unul după altul şi el dormea mereu. Soarele ajunse la zenit şi începu să coboare de cealaltă parte a cerului, iar el dormea încă. Îl treziră nechezatul pătrunzător al cailor care se mişcau pe luncă şi chemările puternice ale herghelegiilor care şfichiuiau cu bicele armăsarii tabunurilor.

Îşi şterse ochii, se uită înjur şi îşi aduse aminte unde este. Privi în sus: pe cerul roşu de strălucirile pălinde ale apusului licăreau stelele; dormise toată ziua.

Skrzetuski nu se simţea odihnit şi nici mai în putere; dimpotrivă, îl dureau toate oasele. Se gândea însă că truda îi va întoarce vioiciunea trupului, aşa că îşi lăsă picioarele în apă şi porni fără zăbavă la drum.

Mergea acum prin apă pe lângă trestii, ca să nu atragă luarea-aminte a herghelegiilor care păzeau caii pe maluri. Cele din urmă străluciri ale soarelui se stinseră şi se făcu destul de întuneric, fiindcă Luna încă nu se arătase dinapoia pădurilor. Apa era atât de adâncă, încât pe alocuri Skrzetuski nu mai ajungea cu picioarele la fund şi era nevoit să înoate, deşi îi venea destul de greu, pentru că era îmbrăcat şi înota împotriva sforului apei, care – oricât de leneş – îl purta totuşi înapoi spre iazuri. În schimb, nici cei mai ageri ochi de tătar n-ar fi putut vedea capul care înainta de-a lungul peretelui întunecos de trestii.