Prin foc si sabie (110 page)

„Sunt turci” se bucură jupân Longinus.

În clipa aceea câteva mii de muschete detunară înfricoşător; se făcu lumină ca ziua. Înainte ca lumina să se stingă, jupân Longinus se opinti şi izbi năprasnic cu paloşul, de se auzi aerul vâjâind.

Trei trupuri se prăbuşiră în şanţ, trei capete cu coifuri se rostogoliră la picioarele viteazului îngenuncheat.

Atunci, cu toate că iadul urcase pe pământ, cerul se deschise deasupra lui jupân Longinus, coruri de îngeri îi cântau în piept şi parcă se înălţau la cer, lupta ca în vis şi loviturile paloşului erau ca o rugăciune de mulţumire.

― Toţi morţii din neamul Podbipięta, începând de la străbunicul Stowejko, se bucurară în cer, că cel din urmă Podbipięta – „Rupe-glugă” care trăia pe pământ era atât de viteaz.

Acest atac, la care luaseră parte alături de duşman polcurile turcilor din Rumelia, Silistra şi gărzile de ieniceri ale hanului, fu respins cu mai multe pierderi decât celelalte, atrăgând deasupra capului lui Chmielnicki o furtună îngrozitoare. Mai înainte făgăduise că polonii vor lupta cu mai puţină înverşunare împotriva turcilor şi va cuceri tabăra, dacă i se îngăduie să folosească aceste polcuri. Fu deci nevoit să-l îmblânzească pe han şi pe mârzacii turbaţi cu multe daruri. Hanul căpătă zece mii de taleri, iar Tuhai-bei, Karz-Aga, Subagazi, Nuradyn şi Galga câte două. În acest timp, în tabăra polonă slujitorii adunau morţii de prin şanţuri, nestingheriţi de împuşcăturile cazacilor. Oştenii se odihniră până dimineaţa, fiindcă nu se mai îndoia nimeni că atacul nu se va mai repeta. Dormiră cu toţii somn de plumb, în afară de steagurile de strajă şi de jupân Longinus Podbipięta care zăcu toată noaptea cu faţa în jos pe paloş, mulţumind lui Dumnezeu că-i îngăduise să-şi îndeplinească jurământul şi să se acopere de atâta slavă; numele lui trecea din gură în gură în tabără şi în tot târgul. A doua zi îl chemă prinţul-voievod şi îl lăudă mult, iar oştenii veniră grămadă toată ziua să-l firitisească şi să vadă cele trei capete pe care slujitorii le aduseseră înaintea cortului, şi care începuseră să se învineţească. Mulţi îl lăudară, invidiindu-l, iar câtorva nu le venea să creadă, fiindcă toate erau netezite deopotrivă, cu apărătorile de oţel de la coifuri cu tot, ca şi când le tăiase cineva cu foarfecele.

― Domnia Ta, eşti un
sartor
{190}
grozav! se minunau şleahticii. Ştiam că eşti un cavaler destoinic, dar pentru asemenea lovitură ar putea să te pizmuiască şi luptătorii din vechime, nici cel mai binevoitor călău n-ar fi făcut o treabă mai bună.

― Nici vântul nu zboară deodată trei chipie, cum a retezat el cele trei capete! spuneau unii.

Şi toţi îi strângeau mâna lui jupân Longinus, iar el stătea cu ochii plecaţi, zâmbind dulce şi parcă dezvinovăţindu-se.

― S-au aşezat bine, şi…

Încercară apoi paloşul, dar cum era o spadă pentru două mâini, de pe vremea cavalerilor teutoni, nimeni nu era în stare s-o mânuiască uşor, nici chiar părintele Żabkowski, cu toate că frângea potcoava în pumn ca pe o trestie.

Se strângea tot mai multă lume în jurul cortului, iar jupân Zagłoba, Skrzetuski şi Wołodyjowski îndeplineau datoriile de gazdă, cinstindu-i pe oaspeţi doar cu istorisiri, fiindcă altceva n-aveau; în tabără pesmeţii erau pe sfârşite, iar oştenii nu mai primeau de mult decât carne de cal afumată. Dar însufleţirea ţinea loc de mâncare şi de băutură. Mai la urmă, când ceilalţi începuseră să se împrăştie, veni şi Marek Sobieski, starostele de Krasny Staw, însoţit de porucinicul Stępowski. Jupân Longinus alergă în întâmpinarea lor. Starostele îi dădu bineţe şi-i zise:

― La Domnia Ta e sărbătoare astăzi.

― Adevărat, mare sărbătoare, răspunse Zagłoba, fiindcă prietenul nostru şi-a îndeplinit jurământul.

― Slavă Domnului! se bucură starostele. Frăţioare, în curând o să te ducem la altar. Ai pus ochii pe vreuna?

Jupân Longinus se fâstâci grozav şi se înroşi până în vârful urechilor, iar starostele urmă:

― După încurcătura Domniei Tale, văd că aşa este. E o datorie sfântă să nu laşi să piară asemenea neam. Să dea Dumnezeu ca toţi oştenii să se nască aidoma Domniilor Voastre.

Spunând acestea, începu să strângă mâinile lui jupân Longinus, Skrzetuski, Zagłoba şi Wołodyjowski care se bucurară foarte, auzind asemenea laudă, fiindcă starostele de Krasny Staw era oglinda bărbăţiei, a cinstei şi a tuturor virtuţilor cavalereşti. Era Marte în carne şi oase; Dumnezeu îşi revărsase din belşug asupra lui toate darurile: prin frumuseţea-i neobişnuită îl întrecea până şi pe fratele său mai tânăr, Jan
{191}
, regele de mai târziu, averea şi numele îl aşezau alături de fruntaşii ţării, iar însuşirile războinice i le ridica în slăvi însuşi marele Jeremi. Ar fi fost o stea neobişnuită pe cerul Republicii, dacă nu s-ar fi stins, din voia lui Dumnezeu, înainte de vreme, în ziua înfrângerii; strălucirea ei a trecut asupra mai tânărului Jan.

În vreme ce oştenii noştri se bucurau grozav de laudele viteazului, starostele nu se mulţumi cu atâta şi vorbi mai departe.

― Am auzit multe lucruri despre Domniile Voastre de la prinţul-voievod, care vă are la inimă mai mult decât pe alţii. De aceea, nu mă miră că îl slujiţi fără să vă gândiţi la înaintarea care ar veni mai lesne în steagurile regale.

La acestea Skrzetuski răspunse:

― Toţi suntem înscrişi şi în steagul de husari ai regelui, afară de jupân Zagłoba care luptă de bunăvoie, mânat de vitejia-i înnăscută. Slujim sub flamurile prinţului-voievod, în primul rând din dragoste pentru el, apoi pentru că am vrut să ne batem cât mai mult.

― Dacă asta v-a fost dorinţa, bine faceţi. Nu încape îndoială că jupân Podbipięta nu şi-ar fi găsit nicăieri atât de lesne cele trei capete, răspunse starostele. Cât priveşte războiul, în vremurile pe care le trăim, toţi suntem sătui de el.

― Mai mult decât de celelalte, se tângui Zagłoba. De azi-dimineaţă tot vin cu laude la noi, dar dacă ne-ar pofti cineva la o gustare şi la o înghiţitură de horilcă, acela ne-ar face cea mai mare cinste.

― N-am mai pus nimic în gură de ieri de la amiază, dar un gât de horilcă poate că se mai găseşte pe undeva. Poftiţi, Domniile Voastre.

Skrzetuski, jupân Longinus şi micul cavaler începură să se împotrivească şi să-l dojenească pe jupân Zagłoba, care scăpa cum putea şi se dezvinovăţea cum ştia el.

― Eu n-am vrut să se înţeleagă asta, zicea, fiindcă e la mijloc ambiţia mea, prefer să dau din ce-i al meu, numai să nu iau de la altul, dar când te pofteşte o faţă atât de vrednică, ar fi o
grubianitas
{192}
să refuzi.

― Ei, haideţi, haideţi! îi îndemnă starostele. Şi mie îmi place să stau între oameni destoinici şi acum avem timp berechet, căci duşmanul stă liniştit! Nu vă poftesc la mâncare, fiindcă până şi carnea de cal se capătă cu destulă greutate, sute de mâini se întind după fiecare cal pe care îl taie pe medean, dar am vreo două carafe de horilcă şi doar n-o să le păstrez numai pentru mine.

Se mai împotriviră o vreme, dar când Marek Sobieski stărui, se urniră cu toţii; Stępowski alergă înainte şi se descurcă atât de bine, că alături de votcă se mai găsiră câţiva pesmeţi şi câteva bucăţi de carne de cal. Jupân Zagłoba se înveseli pe dată şi spuse:

― Când va da Dumnezeu să spargă regele împresurarea, ne vom repezi îndată la carele cu hrană ale şleahticilor. Că multe bunătăţi mai duc întotdeauna cu ei, şi fiecare are mai multă grijă de burtă decât de Republică. Prefer să mănânc, decât să lupt cu ei, dar cine ştie, poate că de faţă cu regele se vor bate cum trebuie.

Starostele se posomorî.

― Am jurat, spuse el, că vom muri cu toţii, dar nu ne vom preda, şi aşa va fi. Trebuie să fim pregătiţi, că vin clipe şi mai grele. Hrană nu mai avem aproape deloc şi, ce e şi mai rău, e că şi pulberea e pe sfârşite. În alţii nu m-aş încrede, dar Domniilor Voastre pot să vă spun acest lucru. În curând nu vom mai avea decât îndârjirea în inimă, sabia în mână şi hotărârea de a muri, altceva nimic. Dă, Doamne, să vină repede regele cât mai repede, pentru că în el e cea din urmă nădejde. E un stăpân viteaz! Nu încape îndoială că nu-şi va cruţa puterile, sănătatea şi viaţa, ca să ne elibereze, dar are prea puţine forţe şi trebuie să aştepte, iar Domniile Voastre ştiţi cât de anevoie se adună şleahticii. De altminteri, de unde să ştie regele în ce condiţii ne apărăm noi aici, de unde să ştie că mâncăm cele din urmă firimituri?

― Noi ne-am încredinţat lui Dumnezeu, spuse Skrzetuski.

― Aşa, dacă i-ar da cineva de ştire? întrebă Zagłoba.

― Hei, dacă s-ar găsi un bărbat plin de virtuţi, rosti starostele, care s-ar încumeta să se strecoare printre asediatori, acela şi-ar câştiga faimă nemuritoare încă din timpul vieţii, ar fi izbăvitorul întregii oştiri şi ar scăpa ţara de nenorocire. Chiar dacă nu s-ar aduna toţi şleahticii, apropierea regelui ar izbuti să-i împrăştie pe răzvrătiţi. Dar cine să se ducă? Cine cutează, când Chmielnicki a împânzit toate drumurile, de nici un şoarece nu poate să se furişeze din întărituri? Asemenea ispravă înseamnă moarte sigură.

― Dar vicleşugurile la ce mai sunt bune? făcu Zagłoba. Mi-a şi venit unul în minte.

― Care? Care? întrebă starostele.

― Păi uite, zilnic luăm câte o mână de prinşi. Ce-ar fi să-l cumpărăm pe vreunul? Se va preface că a fugit de la noi, apoi se va duce la rege.

― Trebuie să vorbesc cu prinţul, spuse starostele.

Jupân Longinus căzuse adânc pe gânduri, de i se acoperise fruntea de încreţituri, tăcuse tot timpul. Deodată îşi înălţă capul şi rosti cu dulceaţa-i de totdeauna:

― Mă încumet eu să trec printre cazaci.

Când auziră asemenea vorbe, oştenii săriră în sus de uimire, jupân Zagłoba căscă gura, Wołodyjowski începu să-şi mişte mustăcioara în sus şi în jos, Skrzetuski păli, iar starostele de Krasny Staw se lovi cu palma peste genunchi şi exclamă:

― Domnia Ta, te încumeţi să faci una ca asta?

― Domnia Ta, te-ai gândit bine ce vorbeşti? îl întrebă Skrzetuski.

― M-am gândit, răspunse lituanianul, pentru că printre oşteni se vorbeşte de multă vreme că ar trebui să-l vestim pe rege de situaţia în care ne aflăm. Când am auzit, mi-am spus în gând: „Să mă ajute Dumnezeu să-mi îndeplinesc jurământul şi am să mă duc eu.” Sunt un om neînsemnat, chiar dacă o să mă omoare, ce mare pagubă?

― O să te omoare, fără doar şi poate! strigă Zagłoba. Domnia Ta ai auzit ce a spus starostele: e moarte sigură.

― Ei, frăţioare, şi ce-i cu asta? zise jupân Longinus. Dacă vrea Dumnezeu, o să izbutesc, dacă nu, mă va răsplăti în ceruri.

― Dar mai întâi vor pune mâna pe tine, te vor supune la cazne îngrozitoare şi vei muri de moarte cumplită. Omule, ţi-ai pierdut minţile? se mânie Zagłoba.

― Frăţioare, tot am să mă duc, răspunse lituanianul cu blândeţe.

― Nu trece nici pasărea în zbor, fiindcă ar săgeta-o îndată. Ne-au înconjurat cu şanţuri ca pe un bursuc în vizuină.

― Tot am să mă duc, repetă lituanianul. Trebuie să-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a îngăduit să-mi îndeplinesc jurământul.

― Ei, uitaţi-vă la el! Uitaţi-vă la el! strigă Zagłoba deznădăjduit. Mai bine dă poruncă să ţi se taie capul, să-l bage într-o ţeava de tun şi să tragă în tabăra cazacilor, pentru că numai aşa ai putea să te strecori printre ei.

― Binefăcătorii mei, lăsaţi-mă să plec! se rugă jupân Longinus, împreunându-şi mâinile.

― A, nu! N-ai să pleci singur, merg şi eu cu tine, spuse Skrzetuski.

― Şi eu cu voi amândoi! adăugă Wołodyjowski, zăngănindu-şi săbioara.

― A, bată-v-ar norocul să vă bată! strigă Zagłoba, luându-şi capul în mâini, bată-v-ar norocul cu „Şi eu! Şi eu!” al vostru, cu hotărârea voastră cu tot! Pentru ei se varsă prea puţin sânge, sunt prea puţine pierderi, prea puţini plumbi! Nu le mai ajunge ce se întâmplă aici, vor pesemne să-şi frângă gâtul! Da’ duceţi-vă dracului şi lăsaţi-mă în pace! Bată-v-ar…

Şi începu să umble prin cort ca un ieşit din minţi.

― Dumnezeu mă pedepseşte, striga el, că am intrat în cârdăşie cu nişte zvânturaţi, în loc să trăiesc în tovărăşia vrednică a unor oameni cu scaun la cap. Aşa-mi trebuie!

O vreme se plimbă furios prin cort, apoi se opri în faţa lui Skrzetuski, îşi duse mâinile la spate şi, privindu-l în ochi, începu să gâfâie încruntat.

― De ce mă prigoniţi, Domniile Voastre, ce rău v-am făcut?

― Doamne fereşte! răspunse cavalerul. Cum aşa?

― Nu mă mir că lui jupân Podbipięta pot să-i treacă prin cap asemenea trăsnăi! Totdeauna i-a stat mintea mai mult în pumn, iar de când a retezat capetele celor mai mari trei prostănaci dintre turci, a ajuns şi el al patrulea…

― Mi-e şi ruşine să te ascult, îl întrerupse lituanianul.

― Şi nu mă mir nici de el, zise mai departe Zagłoba, arătând spre Wołodyjowski. El poate să se ascundă în cizma unui cazac sau să se agaţe ca un scaiete de coada vreunui câine, şi-i vine mai uşor să se strecoare decât nouă. Sfântul Duh nu le-a dat prea multă glagorie nici unuia dintre ei, dar nu mă aşteptam ca tocmai Domnia Ta, în loc să-i opreşti de la asemenea nebunie, să le cânţi în strună şi să le spui că mergi şi Domnia Ta, vrând să ne duci pe toţi patru la chinuri şi la moarte sigură… Ptiu! drace, nu mă aşteptam la asta din partea unui ofiţer pe care însuşi prinţul îl socoteşte un cavaler statornic.

― Cum patru? întrebă Skrzetuski mirat. Şi Domnia Ta vrei să mergi?

― Păi cum altfel! strigă Zagłoba, bătându-se cu pumnul în piept, merg şi eu. Dacă pleacă vreunul dintre voi, sau toţi trei – merg şi eu. Sângele meu să cadă asupra capetelor voastre! O să-mi fie de învăţătură cu cine să mă împrietenesc altă dată.

― Ei, bată-te să te bată, Domnia Ta! se bucură Skrzetuski. Cei trei viteji începură să-l îmbrăţişeze, dar Zagłoba era mânios, gâfâia şi îi împingea cu coatele, spunând:

― Duceţi-vă dracu’! Nu-mi trebuie ţocăiturile voastre de iude!

Deodată pe întărituri răsunară bubuituri de tun şi pocnete de muschetă. Zagłoba se opri şi zise:

― Iaca na! Poftim de plecaţi!

― Sunt împuşcăturile obişnuite! îl luă peste picior şleahticul.

― Ia te uită! Pentru ei asta nu înseamnă nimic. Jumătate din oaste s-a topit din pricina acestor împuşcături şi ei strâmbă din nas.

― Nu te întrista, Domnia Ta, rosti Podbipięta.

― Taci, roşcovanule! tună Zagłoba, pentru că eşti cel mai vinovat dintre toţi. Domnia Ta ai scornit isprava asta, care dacă nu e prostie curată, atunci eu sunt un prostovan!