Prin foc si sabie (53 page)

Read Prin foc si sabie Online

Authors: Henryk Sienkiewicz

BOOK: Prin foc si sabie
6.06Mb size Format: txt, pdf, ePub

― Jupâne Krzysztof, ce oameni! spuse voievodul. S-au rânduit dintr-odată în linie de bătaie. Ar putea să lupte şi fără căpetenie.

Cu toate acestea, prinţul, ca o căpetenie grijulie, gonea cu buzduganul în mână printre pâlcuri de la o aripă la alta, supraveghind totul şi împărţind ultimele porunci. Lumina se răsfrângea în armura-i argintie, făcându-l să semene cu o flacără luminoasă care zbura printre rânduri, strălucind puternic printre celelalte armuri întunecate.

Se rânduiră astfel: la mijloc, în prima linie, trei steaguri – primul pe care-l conducea însuşi voievodul Kievului, al doilea al tânărului Aksak şi al treilea al lui Krzysztof Tyszkiewicz; după ei, în linia a doua, urmau dragonii lui Baranowski şi, în sfârşit, husarii prinţului, îndrumaţi de Skrzetuski.

Pe aripi se aşezară Wierszułł, Kuszel şi Poniatowski. Tunuri nu aveau, fiindcă Wurcel rămăsese la Bystrzyk.

Prinţul se apropie de voievod şi făcu semn cu buzduganul.

― Pentru nedreptăţile ce le-ai suferit, începe Domnia Ta cel dintâi!

La rândul lui, voievodul îşi plecă buzduganul, oştenii se aplecară în şa şi porniră. După felul cum îşi conducea steagul, se vedea îndată că voievodul, deşi apăsat de ani, greoi şi
cunctator,
era un războinic încercat şi viteaz. Ca să-şi păstreze forţele, nu-şi mână steagul de la început în cea mai mare goană, îl duse treptat, mărind iuţeala pe măsură ce se apropia de vrăjmaş. El însuşi alerga în primele rânduri, cu buzduganul în mână, iar pajul îi ţinea la îndemână spada lungă şi grea, nu prea grea însă pentru braţul lui. Gloatele se repeziră pe jos în întâmpinarea steagului, cu coase şi ţăpoaie, ca să stăvilească primul avânt, uşurând astfel năvala zaporojenilor. Când nu-i mai despărţeau decât câteva zeci de paşi, cei din Machnówka îl recunoscură pe voievod după statura şi grosimea uriaşă şi începură să strige:

― He, preamărite voievod, secerişul e aproape, de ce nu porunceşti să iasă robii la lucru? Închinăciune, boierule, o să-ţi străpungem burdihanul.

O grindină de plumbi se abătu asupra steagului, fără să facă pagube, căci gonea ca vijelia. Se ciocniră cu toată puterea. Răsunară loviturile ţepoaielor şi hârşcâitul coaselor, alunecând pe armuri, strigăte şi gemete. Suliţele deschiseră o poartă în mulţimea înghesuită, prin care caii dezlănţuiţi intrară ca o furtună, călcând totul în picioare, răsturnând şi zdrobind. Aşa cum pe luncă iarba deasă piere dinaintea şirului de cosaşi care păşesc înainte, mânuind cozile coaselor, tot aşa şuvoiul revărsat al gloatelor se îngusta sub izbiturile paloşelor, se topea, se subţia şi, împins de piepturile cailor, neputând să stea pe loc, începea să se clatine. În cele din urmă se auzi strigătul: „Scape cine poate!”, şi întreaga mulţime, aruncând coasele, îmblăciele, furcile şi sâneţele, o rupse la fugă într-o spaimă groaznică spre pâlcurile zaporojenilor care se aflau în spate. Cazacii însă, temându-se ca mulţimea înnebunită să nu le strice rândurile, îndreptară suliţele spre ea, aşa că gloatele, la vederea acestei piedici, se buluciră, urlând deznădăjduite, în amândouă părţile; în curând însă fură gonite iarăşi, de Kuszel şi Poniatowski care tocmai porneau năvala de pe aripile călărimii prinţului.

Voievodul, după ce trecuse peste cadavrele mulţimii, ieşi înaintea zaporojenilor şi goni spre ei, iar cazacii porniră şi ei în goană vrând să oprească iureşul polonezilor cu avântul lor. Se izbiră unii de alţii ca două valuri care vin din direcţii potrivnice, înălţând creste de spumă. Aşa se ridicară caii înaintea cailor, călăreţii ca valul, iar săbiile deasupra valului ca spuma. Voievodul înţelese că de astă dată nu mai are de-a face cu gloatele, ci cu îndârjiţii şi încercaţii oşteni zaporojeni. Cele două linii se împingeau una pe alta şi se zvârcoleau, neputând să se încovoaie nici una. Oamenii cădeau ca frunzele, pentru că vitejii luptau cu viteji, paloşul întâlnind paloş. Voievodul însuşi, băgându-şi buzduganul la brâu şi înhăţând spada din mâinile pajului, trudea în sudoarea frunţii, gâfâind ca nişte foale. Alături de el, cei doi Sieniuta, jupânii Kierdej, Bohusławski, Jełowicki şi Polubiński tăiau de zor.

Dintre zaporojeni cel mai cumplit prăpăd îl făcea Iwan Burdabut, podpolcovnicul polcului din Kalnik, un cazac de statură şi putere neobişnuite, cu atât mai năprasnic, cu cât avea şi un cal care lupta deopotrivă cu stăpânul său. De aceea, nu puţini erau războinicii care îşi struneau caii şi dădeau înapoi, ca să nu se întâlnească cu acest centaur care împrăştia moartea şi pustiirea. Săriră asupra lui fraţii Sieniuta, dar calul lui Burdabut îl apucă pe Andrzej, cel mai tânăr, cu dinţii de faţă şi i-o zdrobi cât ai clipi din ochi; văzând aceasta, Rafal trăsni bestia cu sabia peste ochi. O răni doar, n-o ucise, pentru că spada nimeri bumbul de alamă de pe frunte. În aceeaşi clipă Burdabut îi înfipse vârful spadei sub bărbie, sfarşindu-i zilele. Aşa căzură cei doi fraţi Sieniuta, şi zăceau în pulbere în armurile lor aurite, sub copitele cailor; Burdabut se repezi ca o flacără înainte printre rânduri şi reteză braţul cneazului Połubiński, un flăcăiandru de şaisprezece ani. Pan Urbanski vru să răzbune moartea rudei sale, descărcându-şi pistolul drept în faţa lui Burdabut, dar nu-l nimeri – îi străpunse numai urechea, umplându-l de sânge. Înfricoşători mai erau Burdabut şi calul lui, amândoi negri ca noaptea, mânjiţi de sânge, cu ochii sălbatici şi cu nările lărgite, vânzolindu-se ca o furtună! Nu scăpă de moarte nici Urbański, căruia îi reteză capul dintr-o singură lovitură, ca un călău, nici bătrânul Żytyński care avea optzeci de ani, nici cei doi Nikczemny; ceilalţi începură să se retragă cu înfricoşare, mai ales că după Burdabut veneau alte o sută de săbii zaporojene şi o sută de suliţe înmuiate în sânge.

Sălbaticul ataman îl zări în cele din urmă pe voievod şi, scoţând un strigăt cumplit de voioşie, se aruncă spre el, răsturnând cai şi călăreţi în cale; voievodul nu dădu înapoi, încrezându-se în puterea-i puţin obişnuită, răsuflă ca un mistreţ rănit, înălţă spada deasupra capului şi, ridicându-şi calul în două picioare, se îndreptă spre Burdabut. I-ar fi sosit ceasul de pe urmă, Parcele îi şi apucaseră în foarfece firul vieţii, pe care aveau să-l întrerupă mai târziu, la Okrzeja, dacă nu era pajul Silnicki, care se repezi ca un fulger asupra atamanului şi îl apucă în braţe, înainte de a fi străpuns de sabie. În timp ce Burdabut se juca cu el, jupânii Kierdej strigară după ajutor; numaidecât săriră câteva zeci de oşteni care-l despărţiră pe voievod de ataman, după care se încinse o luptă îndârjită. Polcul voievodului, răzbit, începuse să se încovoaie în faţa năvalei zaporojene, să dea înapoi şi să se amestece, când săriră Pan Krzysztof, ajutorul judelui de Bracław şi pan Aksak cu steaguri proaspete. Într-adevăr, în clipa aceea intrară în luptă şi alte pâlcuri zaporojene, dar mai jos se afla prinţul cu dragonii lui Baranowski şi cu husarii lui Skrzetuski, care până atunci nu luaseră parte la bătălie.

Măcelul sângeros începu iarăşi; între timp se lăsă întunericul. Pojarul cuprinse casele din marginea târgului. Vâlvătaia lumina câmpul de bătălie şi se vedeau foarte bine amândouă liniile potrivnice, polonă şi cazacă, şerpuind la poalele dealului, se vedeau culorile flamurilor şi chiar feţele oamenilor. Wierszułł şi Kuszel intraseră şi ei în foc, împrăştiind gloatele, se băteau pe amândouă laturile cazacilor care sub apăsarea lor începură să dea înapoi spre înălţime. Capetele lungului şirag de luptători se încovoiară spre târg, retrăgându-se din ce în ce mai mult, dar, în timp ce aripile polone înaintau, mijlocul, împins de puterea precumpănitoare a cazacilor, se arcuia către prinţ. Alte trei pâlcuri zaporojene porniră să-l frângă, dar în clipa aceea prinţul repezi dragonii lui Baranowski, care întăriră forţele luptătorilor.

Alături de prinţ rămăseseră numai husarii care semănau de departe cu o pădure întunecată ce creşte în mijlocul câmpului, puhoi ameninţător de bărbaţi acoperiţi de fier, de cai şi de suliţe. Adierea înserării flutura flamurile deasupra lor, iar ei stăteau liniştiţi, neputând să pornească la luptă fără poruncă; aşteptau răbdători, pentru că, aleşi şi încercaţi în atâtea bătălii, ştiau că îşi vor avea şi ei partea. Printre ei prinţul, în armura-i argintată şi cu buzduganul de aur în mână, îşi încorda privirile asupra încăierării; într-o latură se afla Skrzetuski. Ca porucinic, îşi suflecase mânecile şi ţinând spada în mâna goală până la cot, în locul buzduganului de căpetenie, aştepta liniştit porunca.

Prinţul îşi feri ochii cu mâna stângă de strălucirea pojarului urmărind desfăşurarea bătăliei. Mijlocul semilunii polone se mişca încet către el, frânt de forţe mai mari, căci Baranowski, cel care nimicise Niemirówul, nu izbutise să-l sprijine multă vreme. Prinţul vedea ca în palmă truda grea a oştenilor. Fulgerul prelungit al săbiilor aci se înălţa deasupra liniei de capete întunecate, aci pierea, coborând asupra duşmanilor. Cai fără călăreţi ieşeau din vârtejul încăierării şi alergau nechezând pe câmpie cu coamele în vânt, asemenea unor făpturi ale iadului, pe fondul luminos al flăcărilor. Din când în când o flamură purpurie, ce fâlfâia deasupra trupurilor învălmăşite, se prăpăstuia deodată în mulţime, ca să nu se mai ridice. Privirea prinţului alerga peste linia luptătorilor până la înălţime, spre târg, unde stătea tânărul Krzywónos în fruntea a două polcuri alese, aşteptând clipa potrivită pentru a se arunca în mijlocul luptătorilor, frângând cu totul rândurile împuţinate ale polonezilor.

În sfârşit se repezi cu un strigăt înfricoşător drept asupra dragonilor lui Baranowski, dar atâta aştepta şi prinţul.

― Condu-i! îi porunci lui Skrzetuski.

Porucinicul înălţă spada, şi lavina de fier porni înainte. Nu goniră prea mult, fiindcă linia de bătaie se apropiase destul de mult de ei. Dragonii lui Baranowski se despărţiră cu repeziciunea fulgerului în dreapta şi în stânga, deschizând husarilor calea spre cazaci. Prin această poartă, călăreţii în zale se năpustiră cu toată greutatea asupra sotniilor biruitoare ale lui Krzywónos.

― Jarema! Jarema! strigau husarii.

― Jarema! repetă oastea întreagă.

Un fior de spaimă strânse inimile zaporojenilor la auzul acestui nume înfricoşător. Abia atunci aflau că nu voievodul Kievului conducea lupta, ci însuşi prinţul. De altfel, nici nu puteau să ţină piept husarilor, care îi sfărâmară numai cu greutatea lor, ca un zid care se dărâmă, zdrobind oamenii de lângă el. Singura scăpare era să se despartă şi să lase drum slobod husarilor, pe care să-i lovească apoi din amândouă părţile; laturile erau însă supravegheate de dragoni şi de steagurile uşoare ale lui Wierszułł, Kuszel şi Poniatowski care, gonind aripile cazacilor, le împinseră spre mijloc. Priveliştea luptei se schimbă, pentru că acele steaguri de călărime uşoară alcătuiau o uliţă, prin mijlocul căreia zburau în goană nebună husarii strivind, frângând, împingând, răsturnând oameni şi cai; cazacii fugeau zbierând şi urlând dinaintea lor spre vârful înălţimii, spre târg. Dacă aripa lui Wierszułł ar fi izbutit să se împreune cu acea a lui Poniatowski, zaporojenii ar fi fost împresuraţi şi nimiciţi până la unul. Din păcate, nici Wierszułł şi nici Poniatowski nu puteau să făptuiască acest lucru din cauza navalei fugarilor, aşa că loviră laturile până când le amorţiră braţele de atâta sforţare.

Tânărul Krzywónos, deşi viteaz şi îndârjit, când pricepu că trebuie să-şi măsoare lipsa de experienţă cu o căpetenie ca prinţul, îşi pierdu capul şi o luă la fugă în fruntea celorlalţi către târg. Kuszel, care stătea într-o latură, îl zări, cu toate că avea vederea scurtă, îşi împinse calul înainte şi-l izbi cu sabia peste gură pe tânărul ataman. Nu-l omorî, fiindcă ascuţişul se împiedică în cureaua de sub bărbie, dar îl umplu de sânge înfricoşându-l şi mai rău.

Kuszel era cât pe ce să plătească cu viaţa această ispravă, deoarece se aruncă asupră-i Burdabut în fruntea resturilor polcului de la Kalnik.

De două ori încercase să pună stavilă husarilor, şi de două ori, răzbit parcă de o putere supraomenească şi zdrobit, fusese nevoit să se retragă împreună cu ceilalţi. În cele din urmă, îşi adună luptătorii şi hotărî să-l lovească dintr-o parte pe Kuszel şi să se strecoare printre dragoni la câmp deschis. Dar până să izbutească să-i frângă, drumul care ducea spre înălţime şi spre târg se umplu de oameni, aşa că fuga nu mai era cu putinţă. Faţă de această îmbulzeală, husarii îşi încetiniră goana şi, lăsând suliţele, începură să mânuiască paloşele. Se încinse o luptă învălmăşită, fără nici o rânduială, sălbatică, pe viaţă şi pe moarte, în înghesuială, căldură, duhoare de cai şi de oameni. Cadavrele cădeau unele peste altele, copitele cailor se afundau în trupurile cutremurate de spasmele morţii. Unde şi unde luptătorii se îmbulziseră aşa de tare, că nu mai era loc pentru loviturile de sabie; se băteau cu mânerele, cuţitele şi cu pumnii; caii începuseră să gâfâie. Ici-colo se auzeau glasuri strigând: „Îndurare!” Aceste glasuri deveneau tot mai puternice, se înmulţeau, asurzind zăngănitul paloşelor, scrâşnetul fierului lovit de os, horcăitul şi sughiţul înfiorător al celor care mureau. „Iertare, boieri!” răsuna din ce în ce mai jalnic, dar milostivirea nu cobora asupra luptătorilor; flăcările pârjolului luminau ca Soarele deasupra furtunii.

Numai Burdabut în fruntea oştenilor lui de la Kalnik nu cerşea îndurarea. Nu mai avea loc să se lupte cu sabia, aşa că începu să mânuiască jungherul. Se ciocni mai întâi cu burduhosul pan Dzik şi, împungându-l în burtă, îl doborî de pe cal; nenorocitul rosti: „Iisuse!” şi nu se mai ridică de sub copitele cailor care-i călcau măruntaiele. Se făcu puţin loc şi Burdabut reteză cu sabia capul lui Sokolski cu coif cu tot, apoi prăvăli odată cu caii pe Pryjam şi Certowicz; acum era loc destul. Tânărul Zenobiusz Skalski îl izbi în cap, dar sabia i se răsuci în mână şi lovi cu latul, iar atamanul îl ucise pe loc, pocnindu-l cu pumnul drept în faţă. Cazacii de la Kalnik veneau în urma lui, hăcuind şi împungând cu hangerele. „Necuratul! Necuratul!” începură să strige husarii. „Fierul nu se atinge de el! E turbat!” Burdabut avea într-adevăr mustăţile îngălate de spumă şi în ochi i se citea turbarea. Îl zări în sfârşit pe Skrzetuski şi, recunoscând că era ofiţer, după mâneca suflecată, se aruncă asupra lui.

Cu toţii îşi opriră răsuflarea şi întrerupseră bătălia, ca să privească la lupta celor doi viteji. Pan Jan nu se înspăimântase auzind strigătul: „Necuratul”; o mânie crâncenă îl cuprinse la vederea atâtor morţi, aşa că scrâşni din dinţi şi porni năprasnic asupra atamanului. Se izbiră cu atâta putere, încât caii se ridicară în două picioare. Răsună şuierul fierului şi deodată sabia atamanului zbură în bucăţi sub lovitura spadei poloneze. Se părea că nici o putere nu mai poate să-l scape pe Burdabut, care se repezi şi se încleştă cu Skrzetuski, alcătuind un singur trup, apoi îşi înălţă cuţitul, îndreptându-l spre gâtul husarului.

Other books

Delicious! by Ruth Reichl
Counselor of the Damned by Angela Daniels
Confetti Girl by Diana Lopez
Prince: A Biography by Mitchell Smith
Christmas Eve by Flame Arden
Firewalk by Anne Logston