Prin foc si sabie (105 page)

Burłaj se găsea acum într-o situaţie îngrozitoare, pentru că era nevoit să se retragă pe drumul pe care venise, şi Jeremi, care tocmai nimicise aripa dreaptă a năvălitorilor, putea cu uşurinţă să despartă tot polcul lui Burłaj de grosul oştirii cazace. Într-adevăr îi sări într-ajutor Mrozowicki în fruntea polcului încălărat de la Korsuń, dar în clipa aceea se iviră husarii lui Koniecpolski, cărora li se alătură Skrzetuski, întors din atacul împotriva ienicerilor şi amândouă tăiară calea lui Burłaj, care până atunci se retrăgea în rânduială.

De la prima năvală îl împrăştiară în toate părţile şi începu un măcel cumplit. Drumul spre tabăra lor fiind închis, cazacii mai aveau deschisă doar calea spre moarte. De aceea, unii dintre ei nu cerşeau îndurare şi se apărau cu înverşunare în grupuri sau de unul singur, în timp ce alţii întindeau mâinile zadarnic spre călăreţii care vuiau ca vijelia pe câmpul de bătaie. Începu urmărirea, lupta în doi, căutarea duşmanului ascuns prin adâncituri şi vâlcele. Ca să lumineze câmpul, din întărituri începură să arunce găleţi cu smoală, care zburau ca nişte stele cu cozi de flăcări. La lumina lor roşietică, cazacii de peste Nipru fură nimiciţi cu totul.

Le veni în ajutor şi Subagazi care-şi arătase vitejia în ziua aceea, dar faimosul Marek Sobieski, starostele de Krasny Staw, îl opri în loc, cum opreşte leul bivolul sălbatic, aşa că Burłaj înţelese că nu mai are nici o scăpare de nicăieri. Dar Burłaj ţinea mai mult la slava lui de cazac decât la viaţă şi nu căuta să se mântuie! Ceilalţi piereau în întuneric, se ascundeau prin râpe, alunecau târându-se printre copitele cailor, dar el îi căuta pe vrăjmaş. Îi tăiase pe Dabek, pe Rusiecki şi pe tânărul leu, pajul lui pan Aksak, acelaşi care se acoperise de faimă nepieritoare la Konstantynów; îl lovi apoi pe Sawicki, doborî la pământ dintr-o lovitură doi husari înaripaţi şi, în sfârşit, văzând un şleahtic uriaş care străbătea câmpul de bătaie mugind ca un zimbru, se repezi asupra lui ca o flacără strălucitoare.

Jupân Zagłoba, căci el era, mugi şi mai tare de spaimă, îşi întoarse calul şi o luă la sănătoasa. Părul ce-i mai rămăsese i se ridică măciucă în vârful capului, dar nu-şi pierdu judecata, dimpotrivă, prin minte îi treceau fulgerător tot felul de şiretlicuri, în timp ce striga din răsputeri: „Domniile Voastre! care credeţi în Dumnezeu!…” şi gonea ca un vifor spre o ceată mai mare de călăreţi. Dar Burłaj venea întins dintr-o parte. Jupân Zagłoba închise ochii şi îşi spuse: „O să crap, şi eu şi puricii mei!” Auzi din urmă sforăitul calului, văzu că nimeni nu sare să-l ajute şi înţelese că nimeni în afară de el însuşi nu-l mai poate scăpa dintre colţii lui Burłaj.

În ultima clipă, deznădejdea şi groaza i se schimbară în turbare; mugi năprasnic, cum nici un taur nu e în stare să mugească şi, întorcându-şi calul în loc, se îndreptă asupra potrivnicului.

― Hei, pe Zagłoba îl urmăreşti! răcni, năpustindu-se cu sabia ridicată.

Tocmai atunci alt cârd de ghiulele aprinse porni din întărituri; se făcu lumină. Burłaj privi şi rămase împietrit.

Nu încremenise la auzul numelui, fiindcă nu-l mai auzise niciodată, ci la vederea bărbatului pe care îl găzduise nu de mult la Jampol, ca prieten al lui Bohun.

Această clipă nefericită de uluială pierdu pe viteaza căpetenie a cazacilor, pentru că, până să-şi vină în fire, jupân Zagłoba îl păli năprasnic în tâmplă şi-l doborî de pe cal dintr-o lovitură.

Toate acestea se petrecură sub ochii întregii oştiri. La strigătele de bucurie ale husarilor, răspunseră urletele deznădăjduite ale cazacilor care, văzând moartea bătrânului leu de la Marea Neagră, se pierdură de tot şi lăsară baltă orice împotrivire. Cei pe care nu izbutise să-i scape Subagazi, muriră până la cel din urmă, fiindcă în această noapte groaznică nu se luau prinşi.

Subagazi fugea spre tabăra cazacă, gonit de starostele de Krasny Staw şi de călărimea uşoară. Năvala era respinsă pe toată linia întăriturilor; doar lângă tabăra zaporojenilor se frământa călărimea trimisă în urmărire.

Strigătul de izbândă şi bucurie cutremură întreaga tabără polonă, uralele se înălţau până în slava cerului.

Oştenii mânjiţi de sânge, acoperiţi de sudoare şi de praf, negri de pulbere, cu feţele umflate, încruntaţi şi cu flăcări licărind încă în ochi, se sprijineau în arme, răsuflând adânc, gata să pornească iarăşi la luptă, dacă ar fi fost nevoie. Cu încetul se întoarse şi călărimea de la secerişul sângeros de lângă tabăra cazacilor. Atunci însuşi prinţul coborî pe câmpul de bătaie însoţit de căpetenii: stegarul Marek Sobieski şi Przyjemski. Tot alaiul acesta strălucit înainta încet de-a lungul întăriturilor.

― Trăiască Jeremi! striga oştirea. Trăiască părintele nostru! Iar prinţul îşi înclina capul descoperit şi buzduganul în toate părţile.

― Mulţumesc Domniilor Voastre! Mulţumesc Domniilor Voastre! repeta cu glasu-i răsunător, puternic.

După care se întoarse către pan Przyjemski.

― Întăriturile sunt prea lungi! spuse.

Przyjemski înclină din cap în semn că-i împărtăşeşte părerea.

Căpeteniile biruitoare merseră de la iazul de apus la cel de răsărit, cercetând câmpul de bătaie şi stricăciunile făcute de duşman în valul de apărare.

În acest timp, dincolo de alaiul prinţului, oştenii îl purtau pe braţe, strigând, prin tabără pe jupân Zagłoba, ca pe cel mai de seamă viteaz al zilei. Vreo douăzeci de braţe vânjoase săltau în sus făptura arătoasă a războinicului care, roşu, asudat şi dând din mâini ca să-şi ţină echilibrul, zbiera cât putea:

― Ha! Ştiu că i-am făcut-o! M-am prefăcut că fug înadins ca să-l atrag după mine. Câinele, nu o să ne mai burlăiască! Domniile Voastre, trebuia să le dăm o pildă celor mai tineri! Pentru Dumnezeu! Încet, că mă scăpaţi şi mă vătămaţi. Ţineţi bine, că aveţi pe cine! Mare bătaie de cap am avut cu el, credeţi-mă! A, netrebnicii! Astăzi orice fluieră-vânt îndrăzneşte să se pună cu un şleahtic! Dar şi-au găsit naşul. Uşor! Daţi-mi drumul, ce dracu!

― Trăiască! Trăiască! strigau şleahticii.

― La prinţ cu el! repetau unii.

― Trăiască! Trăiască!

În acest timp, hatmanul zaporojenilor, ajungând în tabără, mugea ca un animal înjunghiat, îşi rupea cămaşa de pe piept şi îşi zgâria faţa. Căpeteniile care scăpaseră de la măcel îl înconjurau într-o tăcere posomorâtă, fără să-i spună nici o vorbă de mângâiere, iar el aproape că-şi pierduse minţile. Avea buzele pline de spumă, izbea cu călcâiele în pământ şi se trăgea cu amândouă mâinile de păr.

― Unde sunt polcurile mele? Unde-mi sunt cazacii? repeta cu glasul răguşit. Ce-o să spună hanul, ce-o să spună Tuhai-bei! Daţi-mă pe mâna lui Jarema! Să-mi înfigă capul într-un păr!

Căpeteniile tăceau posomorâte.

― Şi vrăjitoarele de ce mi-au prevestit izbânda? răcnea hatmanul. Să le taie capul vidmelor!… De ce mi-au spus că am să-l prind pe Jarema?

De obicei, când răcnetul acestui leu cutremura tabăra, polcovnicii tăceau, dar acum leul era învins şi călcat în picioare, norocul se lepădase de el, aşa că nenorocirea le dădu curaj căpeteniilor.

― Lui Jarema nu poţi să-i ţii piept, îngână mohorât Stępka.

― Ai să ne pierzi şi pe noi şi pe tine! mormăi Mrozowicki. Hatmanul se repezi la ei ca un tigru.

― Dar la Apele Galbene cine a biruit? La Korsuń şi la Piławce?

― Tu! i-o tăie Woronczenko, dar acolo nu era Wiśniowiecki.

Chmielnicki se apucă iarăşi cu mâinile de păr.

― I-am făgăduit hanului că astăzi se va culca la castel! urlă deznădăjduit.

La care Kułak:

― Ce i-ai făgăduit hanului, te priveşte! Vezi să nu-ţi cadă capul de pe umeri… nu ne mai împinge la năvală, nu pierde robii lui Dumnezeu! Împresoară-i pe lehi cu valuri de apărare şi porunceşte să sape şanţuri sub tunuri, altfel e vai de tine!

― Vai de tine! repetară glasuri posomorâte.

― Vai de voi! răspunse Chmielnicki.

Şi aşa se ameninţau unii pe alţii ca nişte tunete… În cele din urmă Chmielnicki se clătină şi se trânti pe maldărul de piei de oaie acoperit cu covoare, într-un colţ al cortului.

Polcovnicii stăteau alături cu capetele plecate şi un răstimp destul de lung domni tăcerea. În sfârşit, hatmanul îşi săltă capul şi strigă răguşit:

― Horilcă!…

― N-ai să bei! mormăi Wyhowski. Hanul va trimite după tine.

În acest timp hanul se afla la o milă de drum de câmpul de luptă şi nu ştia ce se petrece. Noaptea era liniştită şi caldă, aşa că stătea înaintea cortului înconjurat de muli şi de agi – şi, în aşteptarea veştilor, gusta curmale dintr-un taler de argint aflat alături, uitându-se din când în când la cerul înstelat şi mormăind:

― Mahomet! Rasul Allah!…

Deodată se arătă pe un cal înspumat Subagazi, gâfâind şi plin de sânge; sări din şa şi, apropiindu-se repede, începu să facă temenele, aşteptând să fie întrebat.

― Vorbeşte! îl îndemnă hanul cu gura plină de curmale. Lui Subagazi vorbele îi ardeau buzele ca flacăra, dar nu cuteză să rostească un cuvânt fără a înşira titlurile de cuviinţă, aşa că, ploconindu-se întruna, începu după cum urmează:

― Cel mai puternic dintre hanii tuturor hoardelor, nepot al lui Mahomed, domn neatârnat, cârmuitorule înţelept şi fericit, stăpân al Copacului slăvit de la Răsărit la Apus, stăpân al Copacului care înfloreşte…

Aici hanul ridică braţul şi-l întrerupse. Văzând sângele de pe faţa lui Subagazi, durerea din ochi, jalea şi deznădejdea, scuipă în mână curmalele nemestecate şi le dădu apoi unuia dintre muli, care le primi cu semne de cinstire neobişnuită şi începu îndată să le ronţăie, în timp ce hanul cuvântă:

― Subagazi, vorbeşte repede şi cu rost: tabăra necredincioşilor este luată?

― Dumnezeu nu ne-a ajutat!

― Lehii?

― Biruitori.

― Chmielnicki?

― Învins.

― Tuhai-bei?

― Rănit.

― Unul e Dumnezeu! rosti hanul. Câţi credincioşi s-au dus în rai?

Subagazi îşi ridică ochii şi arătă cu mâna cerul scânteind de stele.

― Câte făclii sunt la picioarele lui Allah, răspunse grav.

― Faţa grasă a hanului se înroşi, mânia îi cuprinse inima.

― Unde-i câinele, întrebă, care mi-a făgăduit că astăzi am să dorm la castel? Unde-i şarpele otrăvit, pe care Dumnezeu îl va strivi cu piciorul meu? Să se înfăţişeze şi să dea socoteală de făgăduielile-i scârboase.

Câţiva mârzaci porniră îndată după Chmielnicki, iar hanul se linişti cu încetul şi la urmă spuse:

― Unul e Dumnezeu!

După care se întoarse spre Subagazi.

― Subagazi! spuse el, văd sânge pe faţa ta.

― E sângele necredincioşilor, răspunse războinicul.

― Spune cum l-ai vărsat şi bucură urechile noastre cu vitejia fiilor lui Allah.

Subagazi începu să înfăţişeze pe larg toată bătălia, preamărind bărbăţia lui Tuhai-bei, a lui Galga şi a lui Nuradyn; nu-l uită nici pe Chmielnicki, dimpotrivă îl lăudă deopotrivă cu ceilalţi, punând înfrângerea numai pe seama voinţei lui Dumnezeu şi a înverşunării necredincioşilor. Hanul fu mirat de un amănunt din povestirea lui Subagazi, anume că la începutul bătăliei nu se trăsese în tătari, iar călărimea prinţului îi lovise abia când îi tăiaseră calea.

― Allah!… n-au vrut să poarte război cu mine, spuse hanul, dar acum e prea târziu.

Într-adevăr aşa era. Prinţul Jeremi poruncise la începutul luptei să nu se tragă în tătari, vrând să-i convingă pe oşteni că a început negocierile cu hanul, iar urdiile stau numai de formă alături de răzvrătiţi. Abia mai târziu ajunse să se ciocnească cu tătarii prin forţa lucrurilor.

Hanul clătina din cap, gândindu-se în clipa aceea dacă nu era mai bine să întoarcă armele împotriva lui Chmielnicki, când hatmanul se ivi înaintea lui. Chmielnicki se liniştise şi se apropie cu fruntea sus, privind cu îndrăzneală în ochii hanului; pe faţă i se citea viclenia şi curajul.

― Apropie-te, vânzătorule, spuse hanul.

― Se apropie hatmanul cazacilor, nu un vânzător, ci un aliat, căruia i-ai făgăduit ajutorul nu numai la izbândă, răspunse Chmielnicki.

― Du-te şi înnoptează la castel! Du-te şi scoate-i de păr pe lehi din şanţuri, cum mi-ai făgăduit!

― Mărite han al tuturor hoardelor! răspunse Chmielnicki răspicat. Eşti mare şi, alături de sultan, eşti cel mai puternic stăpânitor de pe pământ! Eşti mare şi înţelept, dar poţi oare să trimiţi săgeata din arc până la stele sau să măsori adâncimea mării?

Hanul se uită la el cu mirare.

― Nu poţi, vorbi tot mai tare Chmielnicki. Aşa şi eu n-am putut să-mi dau seama de toată semeţia obraznică a lui Jarema! Puteam oare să cred că nu se va înfricoşa de tine, că nu se va umili la vederea ta şi că, în loc să cadă cu fruntea în ţărână înaintea-ţi, va ridica mâna şi asupra ta, vărsând sângele luptătorilor tăi şi înfruntându-te, puternice stăpânitor, ca pe un mârzac de rând? Dacă îndrăzneam să gândesc aşa, le-aş fi jignit pe tine, pe care te cinstesc şi-mi eşti drag.

― Allah! rosti hanul din ce în ce mai uimit.

― Îţi spun, vorbi mai departe Chmielnicki cu o siguranţă tot mai mare în glas şi atitudine, eşti mare şi puternic; de la un capăt la altul al lumii, noroadele şi stăpânitorii ţi se închină şi te numesc leul cel năprasnic. Numai Jarema nu se pleacă înaintea bărbii tale; aşa că dacă nu-l vei şterge de pe faţa pământului, dacă nu-i vei frânge grumazul şi nu vei încăleca, călcând pe spinarea lui, slava şi puterea ta nu mai înseamnă nimic, fiindcă se va spune că un cneaz leah a cutezat să-l ruşineze pe ţarul de la Crîm şi nu şi-a luat pedeapsa, că el e mai mare şi mai puternic decât tine…

Se aşternu o tăcere adâncă; mârzacii, agii şi mulii îşi ţinură răsuflarea, privind ca la un soare la faţa hanului, care avea ochii închişi şi se gândea…

Chmielnicki se sprijini în buzdugan şi aşteptă cu îndrăzneală.

― Ai zis, cuvântă hanul într-un târziu; voi frânge grumazul lui Jarema şi voi încăleca pe cal, călcând pe spinarea lui, ca să nu se spună de la Răsărit la Apus că m-a ruşinat un câine necredincios.

― Dumnezeu e mare! strigară mârzacii într-un glas.

Lui Chmielnicki i se citea bucuria în ochi; printr-o singură mişcare abătuse primejdia care-i atârna deasupra capului şi schimbase un aliat îndoielnic într-unui credincios.

Leul ştia în orice clipă să se facă şarpe.

Amândouă taberele vuiră până noaptea târziu, ca nişte roiuri de albine încălzite de soarele primăverii, în vreme ce pe locul bătăliei dormeau somnul cel veşnic al morţii luptători împunşi de suliţe, hăcuiţi de paloşe, străpunşi de plumbi şi de săgeţi. Luna răsărise, începându-şi călătoria pe acest câmp al morţii, se răsfrângea în bălţile de sânge închegat, scotea din întuneric grămezi de trupuri, cobora de pe unele şi se urca pe altele; privea în pupilele deschise, moartea, lumina chipuri vinete, resturi de arme frânte, cai morţi, şi razele îi păleau tot mai mult, îngrozite parcă de ce vedeau. Pe câmpie alergau din loc în loc, în grupuri sau câte unul, făpturi prevestitoare de rău; erau slujitorii care veniseră să jefuiască pe cei căzuţi, cum vin şacalii în urma leilor… În cele din urmă, o teamă superstiţioasă îi goni şi pe ei de pe câmpul de bătaie. Era ceva înfricoşător şi tainic în acest câmp acoperit de morţi, în această linişte încremenită a trupurilor până nu demult în viaţă, în această împăcare liniştită în care zăceau laolaltă poloni, turci, tătari şi cazaci. Vântul foşnea uneori prin tufişurile care creşteau unde şi unde, iar oştenii care vegheau în şanţuri credeau că sufletele oamenilor se rotesc deasupra trupurilor. S-a şi spus de altminteri că în clipa în care la Zbaraż a bătut miezul nopţii, de pe întreaga câmpie, de la şanţuri până la tabăra cazacilor, şi-au luat zborul cârduri nenumărate de păsări. S-au auzit glasuri tânguitoare prin văzduh, gemete şi oftaturi adânci, care-ţi ridicau părul măciucă în cap. Cei care avea să moară în această luptă şi ale căror urechi erau mai simţitoare la chemările de pe tărâmul celălalt, auzeau limpede cum strigă sufletele polonezilor care se înălţau la cer: „Doamne, înaintea ochilor tăi aducem păcatele noastre!”, iar cele ale cazacilor gemeau: „Hristoase! Hristoase, îndură-te de noi!” fiindcă, murind într-un război împotriva fraţilor lor, nu puteau să zboare de-a dreptul către lumina cea veşnică, trebuind să plece undeva în depărtarea întunecată şi, odată cu vânturile, să se rostogolească deasupra acestei lumi a plângerii, să suspine şi să geamă noaptea, până când vor căpăta iertarea păcatelor, uitarea şi împăcarea la picioarele lui Hristos!