Prin foc si sabie (103 page)

Read Prin foc si sabie Online

Authors: Henryk Sienkiewicz

BOOK: Prin foc si sabie
7.16Mb size Format: txt, pdf, ePub

Era lesne de presupus că lupta dintre aceşti doi oameni avea să fie lungă şi îndârjită, dar rezultatul ei nu putea să fie îndoielnic. Cneazul de la Łubnie şi Wiśniowiecki stăteau în fruntea a cincisprezece mii de oameni, socotind şi slujitorii, în timp ce conducătorul ţăranilor avea toate seminţiile care vieţuiau de la Marea de Azov şi Don până la gurile Dunării. Cu el venea hanul în fruntea urdiilor de la Crîm şi Bialogród, a nohailor şi a tătarilor dobrogeni, venea poporul care locuia în bazinul Nistrului şi al Niprului, veneau cazacii de la Niż şi mulţimi nenumărate, din stepe, văi şi păduri, din oraşe, târguri, sate şi hutoare, precum şi toţi cei ce slujiseră mai întâi în steagurile Coroanei sau ale magnaţilor. Veneau cei din Czerkasy, călăraşii moldoveni, turcii de la Silistra şi din Rumelia, veneau pâlcuri mari de sârbi şi bulgari. Se părea că e o altă migraţiune a popoarelor care, părăsind leagănele întunecate ale stepei, porniseră spre apus să cucerească noi pământuri şi să alcătuiască alte ţări.

Aşa arătau puterile celor doi potrivnici… o mână de oameni împotriva sutelor de mii, o insulă împotriva mării! De aceea, nu e de mirare că nu puţine erau inimile care se înfiorau de teamă; nu numai la Zbaraż, nu numai în acest colţ de ţară, ci întreaga Republică privea la aceste întărituri singuratice, înconjurate de puhoiul războinicilor sălbatici, ca la mormântul unor viteji de seamă în frunte cu iscusita lor căpetenie.

Fără îndoială că şi Chmielnicki gândea la fel, deoarece abia se aprinseseră bine focurile din tabăra lui, când un sol cazac începu să fluture în faţa întăriturilor un steag alb, să sune din trâmbiţă şi să strige să nu se tragă.

Străjile ieşiră şi-l înhăţară numaidecât.

― Hatmanul m-a trimis la prinţul Jarema, le spuse. Cneazul nu coborâse de pe cal, stătea pe întărituri cu faţa senină ca azurul cerului. Focurile i se răsfrângeau în ochi, învăluindu-i faţa albă într-o lumină trandafirie. Când se află înaintea prinţului, cazacul îşi pierdu graiul, picioarele începură să-i tremure şi îl trecură fiorii, deşi era un bătrân lup de stepă şi venea ca sol.

― Cine eşti tu? îl întrebă prinţul-voievod, pironindu-şi asupra lui pupilele liniştite.

― Eu… sunt sotnicul Sokol… m-a trimis hatmanul.

― Şi ce ne aduci?

Sotnicul începu să se ploconească până la pământ.

― Iertare, stăpâne! Spun ce mi s-a poruncit, eu nu am nici o vină!

― Vorbeşte cu curaj!

― Hatmanul mi-a poruncit să spun că a venit în ospeţie la Zbaraż şi mâine te vizitează la castel.

― Spune-i că nu mâine, ci astăzi chiar, am să dau un ospăţ la castel! răspunse prinţul.

Un ceas mai târziu, bubuiră mortierele, răsunară strigăte de bucurie şi toate ferestrele cetăţii se luminară de miile de lumânări aprinse.

Auzind detunăturile, sunetele de trâmbiţă şi duruitul tobelor, hanul ieşi în faţa cortului însoţit de fratele lui, Nuradyn, de sultanul Galga, Tuhai-bei, şi de alţi mârzaci, apoi trimise după Chmielnicki.

Hatmanul, deşi cam ameţit de băutură, se înfăţişă numaidecât şi, ploconindu-se în timp ce-şi ducea degetele la frunte, la barbă şi la piept, aşteptă să fie întrebat.

Hanul privi multă vreme la castelul care lumina de departe ca un fulger uriaş, clătină uşor din cap, apoi îşi trecu mâna peste barba rară care se slobozea în două şuviţe lungi pe şuba de nevăstuică şi întrebă arătând cu degetul spre ferestrele luminate:

― Hatmane al zaporojenilor, ce-i acolo?

― Preaputernice ţar! răspunse Chmielnicki, cneazul Jarema chefuieşte.

Hanul rămase uimit.

― Chefuieşte?…

― Morţii de mâine chefuiesc astăzi, răspunse Chmielnicki.

― Deodată la castel răsunară alte bubuituri şi sunete de trâmbiţă, strigăte învălmăşite ajunseră la urechile sfinte ale hanului.

― Unul e Dumnezeu, îngână el. În pieptul acestui ghiaur bate o inimă de leu.

Şi după o altă clipă de tăcere adăugă:

― Era mai bine să fiu cu el, decât cu tine.

Chmielnicki tresări. Plătea scump prietenia tătarilor, de care avea nevoie şi nu era niciodată sigur de înfricoşătorul aliat. O toană a hanului putea să întoarcă toată hoarda împotriva cazacilor care ar fi fost pierduţi fără putinţă de scăpare. Pe de altă parte, Chmielnicki mai ştia că hanul îl ajuta pentru pradă, pentru daruri şi pentru robii nenorociţi, socotindu-se totuşi un stăpânitor de drept, care se ruşina în adâncul sufletului să stea alături de nişte răzvrătiţi împotriva regelui, alături de acest „Chmiel” împotriva unui asemenea Wiśniowiecki.

De multe ori, hatmanul cazacilor nu se îmbăta numai din obişnuinţă, ci şi din pricina deznădejdii…

― Mărite stăpâne! spuse el. Jarema e duşmanul tău. El le-a răpit tătarilor ţinutul de peste Nipru, el i-a spânzurat prin copaci pe mârzacii învinşi, ca pe nişte lupi, el a vrut să treacă Crîmul prin foc şi sabie.

― Dar voi n-aţi făcut destulă pagubă prin auluri? întrebă hanul.

― Eu sunt sclavul tău.

Buzele vinete ale lui Tuhai-bei începură să tremure şi colţii îi luciră; avea printre cazaci un duşman de moarte care mai demult îi distrusese un ciambul întreg şi el însuşi abia izbutise să scape. Numele lui i se îmbulzi pe buze cu puterea neînduplecată a amintirilor răzbunătoare, aşa că nu se mai putu stăpâni şi începu să mârâie încet:

― Burłaj! Burłaj!

― Tuhai-bei! îi spuse îndată Chmielnicki, anul trecut, la prealuminata şi înţeleapta poruncă a hanului, tu şi Burłaj aţi turnat apa împăcării peste paloşele voastre.

O nouă salvă de bubuituri de la castel le întrerupse vorba. Hanul îşi întinse braţul şi făcu un cerc care cuprindea târgul Zbaraż, castelul şi tabăra.

― Mâine vor fi ale mele? întrebă, întorcându-se către Chmielnicki.

― Mâine cei de acolo vor muri, răspunse Chmielnicki cu ochii aţintiţi la castel.

După care, începu iar să se ploconească şi să-şi atingă cu mâna fruntea, barba şi pieptul, socotind discuţia încheiată. Hanul se înveli în şuba de nevăstuică, fiindcă noaptea era răcoroasă, deşi era luna iulie, şi rosti, îndreptându-se spre corturi:

― S-a făcut târziu!…

Atunci începură cu toţii să facă plecăciuni, mişcaţi parcă de aceeaşi forţă, iar el mergea spre cort încet şi grav, repetând în şoaptă:

― Unul e Dumnezeu!…

Chmielnicki se depărtă şi el spre ai lui, mormăind:

― Am să-ţi dau castelul, târgul, prăzile şi prinşii, dar Jarema va fi al meu, nu al tău, chiar dacă ar fi să plătesc cu viaţa.

Treptat focurile începură să se micşoreze şi să se stingă, murmurul înăbuşit al sutelor de mii de glasuri se liniştea cu încetul; ici-colo se mai auzeau sunetul fluierelor sau chemările herghelegiilor tătari, care mânau caii la păscut; apoi şi aceste glasuri tăcură şi somnul puse stăpânire peste mulţimile nenumărate de tătari şi cazaci.

În tabără se aşteptau cu toţii ca năvala să înceapă a doua zi. Într-adevăr, dis-de-dimineaţă, gloatele de ţărani, cazaci, tătari şi ceilalţi luptători care veniseră cu Chmielnicki se urniră spre întărituri ca nişte nori negri care se rostogolesc asupra unui vârf de munte. Oştenii care ieri se străduiseră fără folos să socotească focurile, încremeniră acum la vederea acestei mări de capete. Dar nu era vorba de o năvală în toată puterea cuvântului, ci mai degrabă de recunoaşterea câmpului, a şanţurilor, a valurilor de apărare şi a întregii tabere polone. Aşa cum valurile umflate ale mării, pe care vântul le iscă din adâncul depărtărilor, vin, se înalţă, acoperindu-se de spumă, şi lovesc cu zgomot, apoi se retrag în larg, tot aşa şi năvălitorii loveau ici şi colo, se dădeau înapoi şi izbeau iar, încercând parcă puterea apărătorilor, ca şi când voiau să se convingă dacă nu li se risipeşte curajul la vederea lor, înainte de a le ucide trupul.

Trăgeau cu tunurile, iar ghiulelele începură să plouă în tabăra din care răspundeau mortierele şi muschetele, în timp ce pe întărituri se ivi o procesiune cu Sfintele Taine, pentru a mai înviora pe oştenii încremeniţi. Părintele Muchowiecki purta sfântul potir aurit, ţinându-l cu amândouă mâinile deasupra capului şi uneori ridicându-l în sus; păşea sub baldachin cu ochii în pământ şi faţa suptă, liniştit, îmbrăcat într-o mantie de lamé. Alături mergeau doi preoţi, ţinându-l de subsuori: Jaskólski, capelanul husarilor, la timpul său un oştean plin de faimă, priceput în meşteşugul războiului ca o căpetenie încercată, şi Żabkowski, şi el fost oştean, un bernardin uriaş, cu o putere care se pleca numai înaintea lui jupân Longinus. Baldachinul era purtat pe umeri de patru şleahtici, printre care şi Zagłoba, iar înaintea lor mergeau copiliţe cu faţa gingaşă, care aruncau flori. Mergeau de-a lungul întăriturilor, urmaţi de căpeteniile oştirii. La vederea sfântului potir, care strălucea ca soarele, la vederea liniştii preoţilor şi a copiliţelor îmbrăcate în alb, inimile se îmbărbătau, curajul revenea şi înflăcărarea cuprindea sufletele. Vântul împrăştia mireasma întăritoare de smirnă aprinsă în cădelniţe; capetele tuturor se plecau cu umilinţă. Din când în când Muchowiecki înălţa potirul sfânt şi ochii spre cer şi cânta: „Înaintea acestei Sfinte Taine.”

Glasurile puternice ale lui Jaskólski şi Żabkowski prindeau cântecul din zbor şi adăugau: „Să cădem cu faţa la pământ”, şi toată oştirea continua: „Să se plece bătrânii înaintea legii celei noi!” Grohăitul tunurilor întovărăşea rugăciunea; uneori câte o ghiulea zbura sfârâind pe deasupra baldachinului şi a preoţilor, alteori cădea mai jos, pe întărituri, împroşcându-i cu pământ, şi atunci jupân Zagłoba se pitea şi se lipea de piciorul baldachinului.

Frica îi ridica părul măciucă în cap mai ales când alaiul se oprea pentru rugăciune. Atunci se aşternea tăcerea şi se auzeau foarte bine ghiulelele care zburau ca un cârd de păsări uriaşe; Zagłoba se înroşea tot mai tare, iar preotul Jaskólski se uita pieziş spre câmpie, şi nu se mai putea stăpâni şi mormăia: „S-ar pricepe mai bine să pună cloşca pe ouă, decât să tragă cu tunurile!” pentru că, într-adevăr cazacii aveau tunari nepricepuţi, iar el, ca vechi oştean, nu putea să privească liniştit la atâta neîndemânare şi risipă de pulbere. Şi iar porneau mai departe, până când ajunseră la celălalt capăt al valului de apărare, unde duşmanul nu se îmbulzea nicăieri prea tare. Încercând ici şi colo, mai ales dinspre iazul de apus, să vadă dacă nu stârnesc groază, cazacii şi tătarii se retraseră în cele din urmă pe poziţiile lor, unde se opriră, fără să mai trimită nici măcar hărţaşii. În acest răstimp oştenii împresuraţi se dezmeticiră de-a binelea.

Acum era limpede că Chmielnicki aşteaptă venirea carelor de povară; era atât de sigur că cea dintâi năvală adevărată va fi de ajuns, încât abia dacă mai porunci să se sape câteva şanţuri pentru tunuri, neglijând cu totul celelalte lucrări obişnuite pentru a ameninţa pe cei împresuraţi. Convoiul sosi a doua zi şi se aşeză, car lângă car, în câteva zeci de rânduri, pe o lungime de o milă, de la Werniaki până spre Debina. Odată cu carele veniră şi polcurile vrednicei pedestrimi zaporojene, cu mult mai potrivită pentru năvala şi începutul luptei decât gloatele de ţărani şi decât tătarii, care aproape că se puteau măsura cu ienicerii turci.

Ziua de 13 iulie, acea marţi de neuitat, se scurse pentru amândouă părţile în pregătiri încordate: nu mai încăpea îndoială că avea să urmeze năvala, deoarece trâmbiţele, tobele şi chimvalele vestiră de dimineaţă
larum
în tabăra cazacilor, iar printre tătari bubuia ca tunetul marea tobă sfântă, numită „balt”… Se lăsă o seară liniştită, senină; numai de pe apa celor două iazuri şi a Gnieznei se înălţau ceţuri uşoare – în sfârşit, cea dintâi stea licări pe cer.

Atunci cele şaizeci de tunuri ale cazacilor mugiră într-un glas, pâlcurile nenumărate porniră cu strigăte nemaiauzite spre întărituri, şi atacul se dezlănţui.

Oştenii aşteptau pe valurile de apărare şi li se părea că pământul se cutremură sub picioarele lor; cei mai în vârstă nu-şi mai aminteau să fi văzut vreodată ceva asemănător.

― Iisuse! Maria! Ce-i asta? întrebă Zagłoba care stătea alături de Skrzetuski cu husarii la locul de ieşire, unde se întrerupea valul de apărare. Nu oamenii vin asupra noastră.

― Află, Domnia Ta, că într-adevăr nu oamenii ne atacă; vrăjmaşul împinge cirezile de boi înainte, ca să ostenim flintele trăgând mai întâi asupra lor.

Bătrânul şleahtic se înroşi ca sfecla, ochii i se bulbucară, iar din gură îi ţâşni un singur cuvânt care cuprindea toată turbarea, toată spaima şi tot ce putea să gândească în clipa aceea:

― Nemernicii!…

Boii înnebuniţi, mânaţi de văcari sălbatici, pe jumătate goi, cu harapnice şi cu facle aprinse, sălbăticiţi de spaimă, fugeau înainte cu mugete cumplite, bulucindu-se unul într-altul, alergând, împrăştiindu-se sau întorcându-se înapoi, dar goniţi cu strigăte, arşi de foc, şfichiuiţi de bice, se îndreptau iarăşi către întărituri. Până când Wurcel începu să împroaşte cu foc şi fier şi atunci fumul acoperi lumea, cerul se împurpură, vitele înspăimântate se risipiră ca lovite de trăsnet, jumătate căzură, iar peste trupurile lor duşmanul mergea înainte.

În frunte, împinşi din spate cu suliţe şi loviţi de focul sâneţelor, alergau prinşii, cărând saci de nisip, cu care aveau să astupe şanţurile. Erau ţărani din împrejurimile Zbarażului, care nu izbutiseră să se adăpostească în târg înainte de sosirea vrăjmaşului; bărbaţi tineri, laolaltă cu bătrânii şi femeile. Toţi alergau strigând, plângând, înălţându-şi braţele către cer şi cerşind îndurare. Se făcea părul măciucă de atâtea urlete, dar mila pierise de pe pământ: dintr-o parte suliţele cazacilor se înfigeau în spatele lor, din cealaltă nenorociţii erau zdrobiţi de ghiulelele lui Wurcel, rupţi în bucăţi şi sfâşiaţi de mitralii, aşa că alergau, şiroind de sânge, cădeau, se ridicau şi alergau iar, împinşi de valul de cazaci, tătari, turci…

Şanţul fu astupat îndată de trupuri omeneşti, de sânge şi de sacii cu nisip, şi duşmanii îl trecură urlând.

Polcurile veneau unele după altele; la lumina de la focul tunurilor se vedeau căpeteniile zorind cu buzduganele alte şi alte polcuri asupra taberei. Luptătorii cei mai destoinici se aruncară asupra întăriturilor apărate de oastea lui Jeremi, fiindcă Chmielnicki ştia că acolo va întâmpina împotrivirea cea mai mare. Veneau aşadar curenele de la Sici, urmate de cazacii înfricoşători de la Perejasław în cap cu Łoboda, după care Woronczenko conducea polcul din Czerkasy, Kułak pe cel din Karwów, Neczaj pe cel din Bracław, Stepka pe cel din Humań şi Mrozowiecki pe cel de la Korsuń – veneau şi cei de la Kalnik, şi puternicul polc de la Białocerkiew, care număra cincisprezece mii de oameni, avându-l în frunte pe însuşi Chmielnicki, roşu ca un diavol, scoţându-şi pieptul larg împotriva ghiulelelor, cu faţa de leu şi ochiul de vultur; era atent la toate, îi conducea pe toţi, prin haos şi fum, prin învălmăşeală şi măcel, prin vânzoleală şi flăcări.

Other books

The Corrections by Jonathan Franzen
Summer Nights by Christin Lovell
Maybe This Time by Joan Kilby
Frankenstein (Barnes & Noble Classics Series) by Mary Wollstonecraft Shelley
Escape, a New Life by David Antocci
Lumen by Joseph Eastwood
Tanglewreck by Jeanette Winterson
White Feathers by Deborah Challinor