Prin foc si sabie (99 page)

Aşadar, Zagłoba scotea uneori buzduganul de trecere, alteori Wołodyjowski îşi arăta colţii, şi nu puţine erau trupurile care cădeau fără viaţă în urma lor. De câteva ori scăpară teferi numai datorită fugarilor neîntrecuţi căpătaţi de la Burłaj; călătoria, care începuse atât de bine, devenea din zi în zi tot mai grea. Helena, cu toate că era curajoasă din fire, din cauza spaimei necontenite şi a lipsei de somn nu se simţea prea bine şi arăta într-adevăr ca o roabă târâtă fără voia ei în corturile vrăjmaşilor; jupân Zagłoba asuda straşnic, scornind tot felul de vicleşuguri, pe care micul oştean le folosea numaidecât; amândoi o mângâiau pe cneaghină cum puteau.

― Să trecem numai de furnicarul ăsta, care mişună înaintea noastră, spunea micul cavaler, şi să ajungem la Zbaraż, înainte ca Chmielnicki şi tătarii să tabere prin împrejurimi.

Aflară pe drum că conducătorii se îndreptau spre Zbaraż, unde voiau să se apere, aşa că o luară şi ei într-acolo; se aşteptau pe bună dreptate ca prinţul Jeremi să vină cu oastea alături de conducători, mai ales că o parte însemnată din oşteni se afla la Zbaraż. Între timp ajunseră la Ploskirów. Gloatele se răriseră, deoarece la zece mile începe ţinutul ocupat de steagurile Coroanei, şi pâlcurile de cazaci nu îndrăzneau să se avânte mai departe, preferând să aştepte la o depărtare fără primejdii venirea lui Burłaj şi a lui Chmielnicki, care se apropiau din două părţi.

― Doar zece mile! Doar zece mile! repeta jupân Zagłoba, frecându-şi mâinile. Să ne strecurăm numai până la primul steag şi ajungem cu bine la Zbaraż.

Wołodyjowski hotărî totuşi să facă rost de cai odihniţi la Ploskirów, fiindcă cei pe care-i cumpăraseră la Barek nu mai erau buni de nimic, iar cei dăruiţi de Burłaj trebuia păstraţi pentru când aveau să se afle la strâmtoare. Această măsură de prevedere era necesară, de când se împrăştiase vestea că Chmielnicki e la Konstanynów, iar hanul înaintează cu toate urdiile dinspre Piławce.

― Noi rămânem aici cu cneaghina la marginea târgului, e mai bine să nu ne arătăm la piaţă, îi spuse micul cavaler lui Zagłoba, când ajunseră la o căsuţă părăsită la vreo doi stânjeni depărtare de târg, iar Domnia Ta du-te şi întreabă pe la târgoveţi dacă nu ştiu pe undeva cai de vânzare sau de schimb.

― Mă întorc repede, zise jupân Zagłoba.

Şi plecă spre târg, iar Wołodyjowski îi porunci lui Rzędzian să slăbească chingile cailor pentru a putea să mai răsufle, apoi o conduse pe cneaghină într-o odaie, unde o pofti să se întremeze cu puţin vin şi să se culce.

― Aş vrea să străbatem şi acele zece mile până la răsăritul soarelui, îi spuse el; o să ne odihnim mai târziu.

Dar abia apucă să aducă burduful cu vin şi hrana, când afară se auzi un tropot de cal. Micul oştean privi pe fereastră.

― Jupân Zagłoba s-a şi întors, rosti; se vede că n-a găsit cai. În clipa aceea uşa se deschise şi în prag se arătă Zagłoba palid, vânăt, asudat şi gâfâind.

― Pe cai! strigă.

Michał era un oştean prea încercat, ca să mai piardă timpul cu întrebări în asemenea împrejurări. Nu mai zăbovi nici cât să ia burduful cu vin (pe care totuşi îl înşfăcă jupân Zagłoba), ci o apucă pe cneaghină de mână, o conduse afară şi o aşeză în şa; aruncă o ultimă privire să vadă dacă chingile erau strânse bine şi repetă:

― Pe cai, şi la galop!

Se auzi tropotul copitelor şi în curând cai şi călăreţi pieriră în beznă ca un alai de năluci.

Goniră multă vreme fără odihnă, până când îi despărţea aproape o milă de Ploskirów, şi înainte de răsăritul Lunii se făcuse atât de întuneric, încât nu mai era cu putinţă să fie urmăriţi. Wołodyjowski se apropie de Zagłoba şi-l întrebă:

― Ce-a fost asta?

― Pane Michał… aşteaptă! Am ostenit cumplit, aproape mi s-au tăiat picioarele… of!

― Bine, dar ce s-a întâmplat?

― Diavolul în carne şi oase, îţi spun, Diavolul sau un balaur, căruia îi tai un cap şi îi creşte altul la loc.

― Vorbeşte limpede, Domnia Ta.

― L-am văzut pe Bohun în piaţă.

― Domnia Ta, ai
delirium?

― L-am văzut în piaţă, pe viaţa mea! însoţit de cinci sau şase oameni; n-am putut să-i număr, fiindcă mai că mi s-au muiat picioarele… Ţineau torţe aprinse lângă el… Cred că vreun duh rău ne tot aţine calea şi mi-am pierdut nădejdea în sfârşitul fericit al călătoriei noastre. Să fie oare nemuritor diavolul ăsta? Să nu-i spui nimic Helenei… Pentru Dumnezeu, Domnia Ta l-ai rănit, Rzędzian l-a vândut… o, nu! Trăieşte, e slobod şi ne încurcă drumul. Of! Doamne! Doamne! Pane Michał, îţi spun că aş fi preferat să văd un
spectrum
în cimitir decât pe el. Şi ce dracu de noroc am eu, de-l întâlnesc totdeauna cel dintâi! Mânca-l-ar câinii de noroc! Nu mai sunt şi alţi oameni pe lume? Să-l mai întâlnească şi alţii! Nu! Întotdeauna eu şi numai eu trebuie să dau cu ochii de el!

― El te-a văzut pe Domnia Ta?

― Pane Michał, dacă mă vedea el, Domnia Ta nu mă mai vedeai. Asta ar mai fi lipsit!

― Ar fi bine să ştim, zise Wołodyjowski, dacă ne urmăreşte sau se duce la Waładynka, la Horpyna, crezând că va pune mâna pe noi pe drum.

― Eu gândesc că se duce la Waładynka.

― Aşa şi trebuie să fie. Aşadar noi mergem într-o parte şi el în alta, şi acum avem nu o milă, ci două între noi, iar după un ceas se vor face cinci. Până când va afla de noi pe drum, vom fi la Żołkiew, nu numai la Zbaraż.

― Aşa crezi, pane Michał? Slavă Domnului! Parcă mi-ai luat o piatră de pe inimă! Dar spune-mi şi mie cum se face că umblă slobod, când Rzędzian l-a dat pe mâna comandantului garnizoanei din Włodawa?

― A fugit.

― Ar trebui să i se taie capul acestui comandant. Rzędzian! Hei, Rzędzian!

― Ce doreşti, Domnia Ta? întrebă copilul de casă, strunindu-şi calul.

― Cui l-ai vândut pe Bohun?

― Lui pan Regowski.

― Cine-i acest Regowski?

― Un mare viteaz, porucinic în steagul de husari al Măriei Sale regele.

― Trăsni-te-ar! blestemă Wołodyjowski, plesnind din degete. Îl cunosc! Domnia Ta nu-ţi aminteşti ce ne-a povestit jupân Longinus despre vrăjmăşia dintre Skrzetuski şi Regowski? E ruda străjerului Łaszcz, şi pentru jignirea lui îi poartă
odium
lui Skrzetuski.

― Pricep, acum pricep! strigă jupân Zagłoba. L-a lăsat să-i scape, în ciuda lui Skrzetuski. Asemenea ispravă e o crimă şi miroase a ştreang. Voi fi cel dintâi care-l va pârî!

― Unde nu dă Dumnezeu să-l întâlnesc, mormăi Michał, că n-o să mai fie nevoie să mergem la judecată.

Rzędzian nu ştia despre ce era vorba, fiindcă după ce răspunsese la întrebarea lui Zagłoba, plecase iarăşi înainte la prinţesă.

Înaintau la pas. Răsărise Luna, ceţurile care se aşternuseră de cu seară deasupra pământului se ridicară şi văzduhul se însenină. Wołodyjowski căzu adânc pe gânduri. Zagłoba mai rumegă un timp spaima care mai rămăsese în el, apoi spuse:

― I-ar arăta Bohun acum lui Rzędzian, dacă i-ar încăpea în gheare!

― Domnia Ta, spune-i şi lui noutatea, ca să-l bagi în sperieţi, iar eu mă duc să merg cu cneaghina, răspunse micul cavaler.

― Bine! Hei, Rzędzian!

― Ce-i? întrebă copilul de casă, oprind caii pentru a doua oară.

Jupân Zagłoba îşi îmboldi fugarul în rând cu el şi tăcu un răstimp, aşteptând să se depărteze destul Wołodyjowski şi Helena, apoi spuse:

― Ştii ce s-a întâmplat?

― Nu ştiu.

― Pan Regowski l-a lăsat slobod pe Bohun. L-am văzut la Ploskirów.

― La Ploskirów? Acum? întrebă Rzędzian.

― Acum. Ei, nu cazi din şa?

Razele Lunii cădeau drept pe faţa bucălată a copilului de casă şi jupân Zagłoba nu numai că nu zări nici umbră de frică, dar văzu cu mare uimire îndârjirea cruntă, aproape animalică, pe care o arătase Rzędzian când o omorâse pe Horpyna.

― Hei, tu nu te temi de Bohun? întrebă bătrânul şleahtic.

― Domnia Ta, răspunse copilul de casă, dacă pan Regowski l-a lăsat slobod, eu trebuie să-l caut iarăşi şi să mă răzbun pentru jignirea şi strâmbătatea pe care le-am suferit. Nu pot să-l iert, fiindcă am jurat, şi dacă n-am avea-o în grijă pe jupâniţă, aş porni îndată pe urmele lui, ca să-mi fac dreptate!

„Ptiu! se gândi Zagłoba, e mai bine să nu-i fac nici un rău acestui flăcăiandru.”

După care îşi îndemnă calul şi ajunse alături de Helena şi Wołodyjowski. După un ceas de mers trecură Medwedówka şi intrară în pădurea care se întindea de la malul râului ca doi pereţi negri de amândouă părţile drumului.

― Cunosc bine aceste locuri, spuse Zagłoba. Pădurea se sfârşeşte în curând, şi urmează vreun sfert de milă de câmpie, prin care trece drumul de la Czarny Ostrów, apoi încep iarăşi codri şi mai mari până la Matczyn. Să ne ajute Dumnezeu să găsim la Matczyn steagurile polone.

― Ar fi timpul să ne vină vreun ajutor! îngână Wołodyjowski.

O vreme călăriră în tăcere pe drumul luminat de razele Lunii.

― Doi lupi au trecut drumul! spuse deodată Helena.

― I-am văzut, răspunse Wołodyjowski. Iată-l şi pe al treilea. O umbră cenuşie alunecă într-adevăr la vreo sută şi ceva de paşi înaintea cailor.

― Al patrulea! strigă cneaghina.

― Nu, e o căprioară; priveşte jupâniţă, două, trei!

― Ce dracu! exclamă jupân Zagłoba. Căprioarele fug după lupi! S-a întors lumea pe dos.

― Să mergem mai repede, îndemnă Wołodyjowski cu glasul neliniştit. Rzędzian! grăbeşte cu jupâniţa înainte.

Porniră în goană şi jupân Zagłoba se aplecă din mers la urechea lui Wołodyjowski şi-l întrebă:

― Pane Michał, ce să mai fie şi asta?

― Rău, răspunse micul oştean. Domnia Ta nu vezi? Animalele sar din culcuşuri şi fug prin întuneric.

― Vai de mine! Ce înseamnă asta?

― Înseamnă că le sperie cineva.

― Cine?

― Oştenii, cazacii sau tătarii vin dinspre dreapta.

― Poate că sunt steagurile noastre?

― Nu se poate, pentru că animalele aleargă dinspre răsărit, dinspre Piławce, aşa că tătarii se apropie în număr mare.

― Să fugim, pane Michał, pentru Dumnezeu!

― N-avem altceva de făcut. Ehei, dacă nu era cneaghina, ne apropiam de ciambuluri şi rupeam câţiva dintre ei, dar aşa… dăm de bucluc dacă ne zăresc.

― Ai frică de Dumnezeu, pane Michał! Să cotim în pădure, pe urma lupilor, ai?

― Nu se poate, chiar dacă nu ne mai ajung, au să cuprindă tot ţinutul dinaintea noastră şi cum mai scăpăm?

― Lovi-i-ar trăsnetul! Asta ne mai lipsea! Ei, pane Michał, nu cumva te înşeli? Lupii au obiceiul să se ţină după tabere, nu să fugă înaintea lor.

― Cei de pe margini vin după tabără şi se adună din toate părţile, dar cei dinainte se sperie şi fug. Priveşte şi Domnia Ta, acolo spre dreapta printre copaci, se vede jarişte de foc.

― Iisuse din Nazaret, rege al Iudeilor!

― Tăcere, Domnia Ta! Mai avem de mers mult prin pădure?

― Pădurea se sfârşeşte îndată.

― Şi urmează câmpie?

― Aşa-i, Iisuse!

― Tăcere, Domnia Ta!… După câmpie urmează iar pădure?

― Până la Matczyn.

― Bine, numai să nu ne atace pe câmp! Dacă ajungem cu bine la a doua pădure, suntem acasă. Acum să mergem toţi la un loc!

Din fericire cneaghina şi Rzędzian călăreau pe caii lui Burłaj.

Îşi îmboldiră caii şi-i ajunseră pe cei care călăreau înainte.

― Ce se vede la dreapta? întrebă cneaghina.

― Jupâniţă! răspunse micul cavaler, nu e nimic de ascuns. S-ar putea să fie tătari.

― Iisuse! Maria!

― Nu-ţi fie frică, jupâniţă! Îmi pun capul că vom scăpa de ei, iar la Matczyn se află steagurile noastre.

― Pentru Dumnezeu! Să fugim! zise Rzędzian. Tăcură şi goniră ca nişte năluci. Copacii începură să se rărească, pădurea se sfârşea, dar şi lumina îndepărtată păli. Deodată Helena se întoarse către micul oştean.

― Domniile Voastre, spuse ea, juraţi-mi că nu voi cădea vie în mâinile lor!

― Aşa va fi! răspunse Wołodyjowski; cât trăiesc eu! Abia sfârşi şi ieşiră din pădure pe câmp, mai degrabă în stepa care se întindea aproape un sfert de milă şi la capătul căreia înnegrea linia pădurii. Câmpul, descoperit din toate părţile, era argintat tot de razele Lunii şi se vedea pe el aproape ca ziua.

― E cea mai rea bucată de drum! îi şopti Wołodyjowski lui Zagłoba; pentru că dacă tătarii sunt la Czarny Ostrów, pe aici trebuie să vină, printre păduri.

Zagłoba nu zise nimic, îşi strânse doar calul între călcâie.

Ajunseră până la jumătatea câmpului, pădurea era tot mai aproape şi se vedea tot mai limpede, când deodată micul cavaler întinse mâna spre răsărit.

― Priveşte, Domnia Ta, îi spuse Wołodyjowski lui Zagłoba, vezi?

― Parcă sunt nişte tufişuri, acolo departe.

― Aceste tufişuri se mişcă! Să fugim, să fugim cât putem acum, fiindcă ne vor vedea fără îndoială!

Vântul şuiera pe la urechile fugarilor; pădurea mântuitoare se apropia tot mai mult.

Deodată, din masa întunecată care venea din dreapta câmpului, se auzi mai întâi un zgomot asemănător cu zgomotul valurilor mării, apoi un strigăt uriaş sfâşie văzduhul.

― Ne-au văzut! mugi Zagłoba. Câini! Netrebnici! Diavoli! Lupi! Tâlhari!

Pădurea era atât de aproape, încât fugarii îi simţeau adierea aspră şi răcoroasă.

― Dar şi norul tătarilor devenea din ce în ce mai limpede şi din capul întunecat începuseră să se întindă nişte braţe lungi, asemenea coarnelor unui monstru uriaş, şi să se apropie de fugari cu o iuţeală neînţeleasă. Auzul lui Wołodyjowski, deprins cu astfel de zgomote, desluşea limpede strigăte de „Allah! Allah!”

― Mi s-a poticnit calul, răcni Zagłoba.

― Nu-i nimic! răspunse Wołodyjowski.

Dar prin minte îi trecură ca un fulger întrebări neliniştitoare: ce vor face dacă nu vor rezista caii? Ce vor face dacă vreunul dintre ei va cădea? Erau într-adevăr bahmeţi tătăreşti, vârtoşi ca fierul, dar alergau de la Ploskirów, aproape fără pic de odihnă după goana nebună de la târg până la pădurea pe care o lăsaseră în urmă. Puteau să încalece caii de schimb, dar şi aceştia erau istoviţi. „Ce vom face?” gândea Wołodyjowski şi inima începu să-i bată cu teamă, poate pentru întâia dată în viaţă, nu pentru el, ci pentru Helena pe care o îndrăgise ca pe o soră în această lungă călătorie. Mai ştia şi că tătarii, odată porniţi în urmărire nu se dau bătuţi prea repede.

― N-au decât să nu se lase, dar pe ea n-au s-o ajungă! îşi spuse, încleştându-şi dinţii.

― Mi s-a poticnit calul! strigă pentru a doua oară Zagłoba.