Prin foc si sabie (98 page)

― Să ne ajute Dumnezeu, şi Rzędzian nu va avea să se plângă de nerecunoştinţa mea, răspunse Helena.

― Mulţumesc cu umilinţă, jupâniţă! se bucură copilul de casă, sărutându-i mâna.

Wołodyjowski tăcea, sorbea numai din când în când vin din burduful pântecos şi se încrunta, până când această tăcere neobişnuită pentru el atrase luarea-aminte a lui Zagłoba.

― Pan Michał, spuse el, abia scoate câte o vorbă! Aici bătrânul se întoarse spre cneaghină:

― Nu ţi-am spus că frumuseţea ta i-a luat minţile şi graiul?

― Domnia Ta mai bine te-ai culca să te odihneşti înainte de a se lumina de ziuă! răspunse oşteanul încurcat şi începu să-şi mişte repede mustăţile, ca un iepure când vrea să-şi dea curaj.

Bătrânul şleahtic avea dreptate. Frumuseţea neobişnuită a Helenei îl ţinea pe micul cavaler într-o ameţeală continuă. Se tot uita la ea şi se întreba în gând: „Se poate să existe pe lume asemenea minune?”. În viaţa lui văzuse destule frumuseţi; frumoase erau jupâniţele Anna şi Barbara Zbaraski, fermecătoare peste poate şi Anusia Borzobohata, încântătoare era şi jupâniţa Żukówna, căreia îi făcea curte Roztworowski, şi Skoropadzka lui Wierszułł şi Bohowitynianka, dar nici una dintre ele nu putea să se măsoare cu această minunată floare de stepă. Faţă de celelalte, Wołodyjowski era îndrăzneţ şi vorbăreţ, dar acum, când se uita în ochii catifelaţi, dulci şi molatici, la genele mătăsoase, care-şi trimiteau umbrele până pe obraji, la părul răsfirat ca florile de hiacint pe umeri şi pe spate, la zvelteţea trupului, la pieptul rotund, legănat uşor de răsuflarea care răspândea o căldură plăcută, la albeaţa de crin şi trandafir şi la gura ca mălina – când se uita la toate acestea, Wołodyjowski îşi uita limba în gură şi, ce era mai rău, se vedea neîndemânatic, prost şi mai ales mic, mic de tot şi caraghios. „Ea e o prinţesă şi eu sunt un iepuraş!” se gândea cu anume amărăciune, şi ar fi fost bucuros să se întâmple ceva, să se ivească vreun uriaş din beznă, fiindcă abia atunci ar fi arătat bietul pan Michał că nu e chiar atât de mic pe cât pare! Îl mai sâcâia şi faptul că jupân Zagłoba, mulţumit pesemne că fetiţa lui lua ochii tuturor, îşi tot dregea glasul şi glumea pe socoteala lui, clipind întruna din ochi.

În acest timp, Helena şedea lângă foc, luminată de flăcările trandafirii şi de razele Lunii, dulce, liniştită şi tot mai frumoasă.

― Pane Michał, îi spuse a doua zi dimineaţă când rămaseră o clipă singuri, recunoaşte că alta ca ea nu se mai află în toată Republica. Dacă îmi mai arăţi una la fel, îţi dau voie să-mi zici pulpă de porc şi-ţi recunosc
imparitatem.

― Nu tăgăduiesc că-i aşa, răspunse micul oştean. E o frumuseţe cum n-am mai întâlnit până acum, până şi zeiţele cioplite din marmură, de parcă-s vii, pe care le-am văzut la palatul familiei Kazanowski, nu pot să se ia la întrecere cu ea. Nu mă mir că cei mai vrednici bărbaţi se încaieră pentru ea, fiindcă merită.

― Păi vezi? Păi vezi? zise Zagłoba. Să mă bată Dumnezeu dacă ştiu când e mai frumoasă, dimineaţa ori seara? Fiindcă e înflorită mereu ca un trandafir. Ţi-am spus mai de mult că şi eu eram grozav de frumos, dar pe ea n-aş fi întrecut-o nici atunci, deşi unii zic că seamănă cu mine ca două picături de apă.

― Fugi de-aici, Domnia Ta! exclamă micul cavaler.

― Nu te supăra, pane Michał, că şi aşa prea umbli încruntat. Te uiţi la ea, ca pisica la slănină, şi eşti tot înnourat; s-ar zice că-ţi dă inima ghes, dar de, cârnaţii nu-s făcuţi pentru câini.

― Ptiu! făcu Wołodyjowski; cum nu te ruşinezi Domnia Ta să îndrugi asemenea prostii?

― Aha, da’ de ce stai tot întunecat?

― Domnia Ta gândeşti că tot răul a trecut ca pasărea prin văzduh şi că nu ne mai paşte nici o primejdie, dar trebuie să chibzuim bine cum să scăpăm de una, cum să ocolim alta… Avem de bătut cale lungă, plină de pericole, şi numai Dumnezeu ştie ce ni se mai poate întâmpla, pentru că locurile spre care mergem trebuie să fie cuprinse acum de foc.

― Când i-am luat-o lui Bohun la Rozłogi era şi mai rău, fiindcă din spate ne urmăreau, iar înainte era răscoală, şi cu toate astea, am străbătut toată Ucraina cuprinsă de flăcări şi am ajuns până la Bar. De ce mai purtăm capul pe umeri? în cel mai rău caz, până la Kamieniec nu e aşa departe.

― Da, dar nici turcii şi nici tătarii nu sunt prea departe de Kamieniec.

― Ce tot vorbeşti

― Vorbesc ce este şi zic că n-ar strica să ne gândim la asta. E mai bine să ocolim cetatea Kamieniec şi să ne îndreptăm spre Bar; cazacii respectă semnul de trecere, cu mojicii ne descurcăm noi, dar dacă ne vede vreun tătar, am dat de bucluc! Îi cunosc de mult şi mă pricep să ajung înaintea ciambulului odată cu păsările şi lupii, dar dacă nimerim acum peste vreunul, nici eu n-aş fi în stare să mă descurc.

― Atunci să mergem la Bar sau pe lângă Bar; dar-ar ciuma în Lipków şi în Czeremis! Domnia Ta nu ştii că Rzędzian a luat un buzdugan de liberă trecere şi de la Burłaj. Mergem cântând peste tot pe unde sunt cazaci. Cele mai rele pustietăţi le-am trecut, acum intrăm într-un ţinut locuit de oameni. Trebuie numai să ne gândim de acum încolo să poposim seara, la vremea mulsului, pe la hutoare, aşa ar fi cuviincios şi totodată mai uşor pentru jupâniţă. Mie mi se pare, pane Michał, că prea vezi lucrurile în negru. Ce dracu! Fără să ne lăudăm, suntem trei bărbaţi vrednici, şi nu putem să ne descurcăm în stepă?! Să unim şiretenia noastră cu sabia ta şi, la drum! E tot ce avem mai bun de făcut. Rzędzian are şi buzduganul de la Burłaj, şi ăsta e lucrul cel mai însemnat acum, când Burłaj stăpâneşte toată Podolia. Să ne strecurăm numai până dincolo de Bar, şi acolo stă Lanckoroński cu steagurile Coroanei. Haidem, pane Michał, să nu pierdem vremea!

Nu mai zăboviră şi porniră în goana cailor prin stepă spre miazănoapte şi apus. De la Mohylów intrară într-un ţinut cu aşezări mai dese, aşa că nu le era prea greu să găsească seara hutoare sau sate în care să se oprească pentru noapte, dar zorile purpurii ale dimineţii îi aflau întotdeauna pe cai. Din fericire, vara nu era ploioasă, zilele erau calde, şi peste noapte dădea rouă: dimineaţa, întreaga stepă scânteia argintiu, ca şi când ar fi fost acoperită de brumă. Vântul secase băltoacele, apa râurilor scăzuse, putându-se trece fără greutate. După ce merseră o vreme de-a lungul Łozowei, în susul apei, se opriră pentru o odihnă mai lungă la Szarogród, unde stătea un polc de cazaci, care ţinea de oastea lui Burłaj. Acolo găsiră pe trimişii lui Burłaj, printre alţii pe sotnicul Kuna, pe care-l văzuseră la ospăţul lui Burłaj de la Jampol. Acesta păru cam mirat că nu merg la Kiev prin Bracław, Rajgród şi Skwira, dar până la urmă Zagłoba îi înlătură orice bănuială, lămurindu-i că nu porniseră pe drumul prin Bracław de teama tătarilor care aveau să se apropie dinspre Nipru. Kuna spuse în schimb că Burłaj îi trimisese la polc să vestească plecarea, el însuşi urmând să pice dintr-o clipă în alta cu toată oastea de la Jampol şi cu tătarii din Bugeac la Szarogród, de unde vor porni îndată mai departe.

Olăcarii lui Chmielnicki veniseră la Burłaj cu ştirea că războiul a început şi cu poruncă să ducă toate polcurile în Wołynia, dar Burłaj voia de mult să plece la Bar şi nu aştepta decât întăririle tătarilor, deoarece în împrejurimile Barului răzvrătiţii o duceau din ce în ce mai rău. Conducătorul Lanckoroński nimicise acolo cete însemnate, cucerise târgul şi lăsase garnizoană în cetate. Căzuseră câteva mii de cazaci, şi pe aceştia voia bătrânul Burłaj să-i răzbune sau cel puţin să recucerească fortăreaţa. Cu toate acestea, Kuna le spuse că ultima poruncă a lui Chmielnicki, de a merge în Wołynia, zădărnicea dorinţa lui Burłaj şi Barul n-avea să fie împresurat acum; poate numai dacă tătarii voiau cu tot dinadinsul.

― Ei vezi, pane Michał? zise Zagłoba a doua zi. Barul se află înaintea noastră şi aş putea s-o adăpostesc pentru a doua oară pe jupâniţă acolo, dar să-l ia dracii! Nu mai am încredere în Bar şi în nici o altă fortăreaţă, de când nemernicii au mai multe tunuri decât oştile Coroanei. Mă nelinişteşte numai că cerul se înnourează deasupra noastră.

― Nu numai că se înnourează, răspunse oşteanul, dar furtuna se rostogoleşte în urma noastră. Dacă ne ajung tătarii şi Burłaj, o să se mire grozav că n-am apucat-o spre Kiev, ci tocmai dimpotrivă.

― Ar fi gata să ne arate altă cale. Mai întâi să-i arate diavolii care-i drumul cel mai scurt care duce la iad. Pane Michał, să facem o înţelegere: cu netrebnicii mă descurc eu, dar cu tătarii te priveşte.

― Domniei Tale ţi-e mai uşor cu netrebnicii care ne socotesc de-ai lor, răspunse Wołodyjowski. Cât despre tătari, singura cale e să fugim cât mai repede, ca să ieşim din capcană până nu e prea târziu. Caii sunt buni, trebuie să cumpărăm alţii pe drum, unde s-o nimeri, ca cei de acum să fie mereu odihniţi.

― O să ne ajungă punga lui jupân Longinus, iar dacă ne mai trebuie, luăm de la Rzędzian din banii de la Burłaj; şi acum, înainte!

Îşi iuţiră goana şi mai mult, bahmeţii se acoperiră de spuma care cădea ca nişte pete de zăpadă pe stepa înverzită. Trecură Derła şi Ladawa. Wołodyjowski cumpără la Barek alţi bahmeţi, păstrându-i şi pe cei dăruiţi de Burłaj, mai buni, şi merseră mai departe, scurtând şi mai mult opririle şi popasurile de noapte. Erau sănătoşi cu toţii, şi Helena, deşi obosită de călătorie, simţea din zi în zi cum îi cresc puterile. În râpă dusese o viaţă închisă, aproape că nu ieşea deloc din colivia-i aurită, nevrând să dea ochi cu neruşinata Horpyna şi să-i asculte vorba şi îndemnurile, iar acum aerul proaspăt de stepă îi reda sănătatea. Trandafirii îi înfloriră pe obraji, soarele îi arămi faţa, şi ochii i se umplură de străluciri; când vântul îi împrăştia uneori părul de pe frunte, credeai că e vreo ţigancă, vreo vrăjitoare frumoasă cum nu s-a mai pomenit, sau regina ţiganilor care mergea prin stepa largă, având în faţă florile şi în urmă cavalerii…

Wołodyjowski se obişnuia treptat cu frumuseţea ieşită din comun a Helenei; îi apropia călătoria, aşa că în cele din urmă se învăţă cu ea. Îşi recapătă graiul şi veselia şi, de multe ori, călărind alături, îi povestea despre Łubnie şi mai ales despre prietenia lui Skrzetuski, fiindcă băgase de seamă că mai ales atunci îl asculta cu bucurie; adesea se hârjonea cu ea, zicându-i:

― Sunt prietenul lui Bohun şi te duc la el.

Iar ea îşi împreuna mâinile, cuprinsă parcă de înfricoşare, şi începea să-l roage cu glasul dulce:

― Să nu faci asta, viteazule cavaler, mai bine retează-mi capul.

― Oho, n-am încotro! Aşa am să fac! răspundea aprigul cavaler.

― Retează-mi capul! repeta cneaghina, mijindu-şi ochii minunaţi şi aplecându-şi capul către el.

Atunci micul oştean simţea că-l trec furnicături prin şale. „Fata asta ţi se urcă la cap ca vinul, dar n-am să mă îmbăt, fiindcă e a altuia”, şi cinstitul Michał se scutura şi pornea cu calul înainte. Şi când pierea printre ierburi ca un cufundar, se liniştea numaidecât, îndreptându-şi toată luarea-aminte asupra drumului: dacă mergeau bine, dacă nu se apropia vreo primejdie de undeva. Aşadar, se înălţa în scări, îşi iţea mustăcioara galbenă deasupra ierburilor şi privea, adulmecând şi ascultând ca un tătar care vânează prin ierburile din Câmpiile Sălbatice.

Jupân Zagłoba era şi el încrezător şi vesel.

― E mai uşor să fugim acum, spunea, decât atunci, la Kahamlik, când a trebuit să umblăm pe jos ca nişte câini cu limba scoasă. Mi se uscase limba în gură atât de rău, că puteam să cioplesc un buştean cu ea, dar acum, slavă Domnului, avem unde să punem capul noaptea şi cu ce să ne umezim gâtul din când în când.

― Domnia Ta, îţi aduci aminte cum m-ai purtat în braţe când am trecut apa? întrebă Helena.

― O să ai şi tu pe cine să porţi în braţe, dă, Doamne, s-ajung şi ziua aceea, dar asta e treaba lui Skrzetuski!

― Ha! Ha! zise Rzędzian.

― Domnia Ta, te rog să nu mai glumeşti aşa, şopti cneaghina, îmbujorându-se şi lăsând ochii în jos.

Aşa tăifăsuiau între ei prin stepă, ca să li se pară drumul mai scurt. De la Barek şi Joltuszkow intrară într-un ţinut sfâşiat de curând de colţii războiului. Pe acolo bântuiseră mai înainte cetele de răzvrătiţi înarmaţi, pe acolo trecuse totul prin foc şi sabie, nu de mult, şi Lanckoroński, care se retrăsese la Zbaraż cu vreo cincisprezece zile înainte. Călătorii noştri mai aflară de la oamenii din partea locului că Chmielnicki şi hanul porniseră cu toate oştile împotriva leşilor, mai bine zis împotriva conducătorilor, ai căror oşteni se răzvrătesc şi nu mai vor să slujească decât sub ordinele lui Wiśniowiecki. Se vorbea pretutindeni că acum, când tătucul Chmielnicki se va întâlni cu Jarema, va bate ceasul din urmă fie pentru leşi, fie pentru cazaci. Între timp, toată ţara era cuprinsă parcă de flăcările războiului. Toată lumea apuca armele şi pleca spre miazănoapte să se unească cu Chmielnicki. De jos, de la gurile Nistrului, se apropia Burłaj cu toată puterea, iar pe drum se urneau toate polcurile din târguri, locuri de popas şi de pe locurile de păşune; pretutindeni veniseră porunci de plecare. Tălăzuiau sotnii, steaguri, polcuri, iar pe lângă ele se scurgea, ca un puhoi, mulţimea calicilor înarmată cu ţăpoaie, furci, cuţite şi suliţe. Herghelegiii şi păzitorii vitelor îşi părăsiseră ocoalele, gospodarii – hutoarele, prisăcarii – ştiubeiele, pescarii sălbatici – cotloanele de la Nipru, vânătorii – pădurile. Satele, târgurile şi oraşele se pustiiseră. Prin aşezările din trei voievodate nu rămăseseră decât femeile bătrâne şi copiii, fiindcă până şi fetele plecaseră cu zaporojenii împotriva leşilor. În acelaşi timp, dinspre răsărit se apropia cu armia cea mare Chmielnicki, nimicind pe drum cu braţu-i puternic cetăţi şi castele, ca o furtună prevestitoare de nenorociri, şi omorând pe toţi cei rămaşi în viaţă din măcelurile dinainte.

După ce trecură de cetatea Barului, loc plin de triste aduceri-aminte pentru prinţesă, călătorii noştri ieşiră la drumul vechi care duce, prin Latyczów şi Ploskirów, la Tarnopol, şi de acolo mai departe până la Lwów. Acum întâlneau la tot pasul ba şiraguri de care de povară, ba pâlcuri de pedestraşi şi călăreţi cazaci, ba cete de ţărani, ba cirezi nenumărate de boi acoperite de nori de praf, pe care le mânau pentru hrana oştilor cazace şi tătare. Drumul era acum plin de primejdii, erau întrebaţi adeseori cine sunt, de unde vin şi încotro se duc. Zagłoba arăta sotniilor zaporojene buzduganul de trecere de la Bohun şi le spunea:

― Suntem trimişii lui Burłaj, ducem mândruţa lui Bohun.

De obicei cazacii se dădeau la o parte când vedeau buzduganul groaznicului polcovnic, cu atât mai mult cu cât fiecare înţelegea că dacă Bohun trăieşte, trebuie să dea târcoale pe lângă oştile conducătorilor în împrejurimile cetăţilor de la Zbaraż sau Konstantynów. Cu mult mai greu se descurcau cei patru călători cu ţăranii răsculaţi, cu gloatele sălbatice de păstori înapoiaţi, beţi, care aproape că nu aveau habar de însemnele de liberă trecere pe care le dădeau polcovnicii. Dacă n-ar fi fost Helena, acei oameni pe jumătate sălbatici i-ar fi socotit pe Zagłoba, Wołodyjowski şi Rzędzian drept nişte căpetenii de-ale lor; aşa se întâmplase de câteva ori, dar Helena atrăgea pretutindeni atenţia prin neobişnuita-i frumuseţe femeiască, şi de aci puteau să se ivească primejdii pe care le-ar fi învins cu mare greutate.