Prin foc si sabie (96 page)

Read Prin foc si sabie Online

Authors: Henryk Sienkiewicz

BOOK: Prin foc si sabie
3.13Mb size Format: txt, pdf, ePub

Jupân Zagłoba se plângea mult din pricina faimei lui Bohun, pentru că zaporojenii îl pisau cu întrebările despre el, făcându-l adesea să întârzie destul de mult. De obicei întrebările nu se mai sfârşeau: „E sănătos? Trăieşte?” – fiindcă vestea morţii lui se răspândise până la Jahorlik şi la pragurile Niprului. De aceea când călătorii povesteau că e sănătos şi slobod, iar ei sunt trimişii lui, îi sărutau şi îi cinsteau, deschizându-şi inimile şi nu o dată chiar pungile – împrejurări de care şiretul copil de casă al lui Skrzetuski nu pregeta să se folosească din plin.

La Jampol îi întâmpină Burłaj, polcovnic bătrân şi vestit, care aştepta aici cu oastea de la Niż şi cu gloatele de ţărani răzvrătiţi pe tătarii din Bugeac. Cu ani în urmă, Burłaj îl învăţase pe Bohun meşteşugul armelor, ducându-se cu el pe Marea Neagră cu şeicile; odată prădaseră împreună Synope; de aceea ţinea la el ca la copilul lui, aşa că îi primi bine pe trimişii lui, arătându-le toată încrederea, mai ales că anul trecut îl văzuse pe Rzędzian alături de el. Mai mult: când află că Bohun trăieşte şi vine în Wołynia, de bucurie dădu un ospăţ în cinstea oaspeţilor şi se îmbată cumplit.

Jupân Zagłoba se temea că Rzędzian se va ameţi şi va scăpa vreo vorbă necugetată, dar flăcăul se arătă şiret ca o vulpe, descurcându-se de minune; spunea adevărul doar atunci când putea să-l spună, fără să primejduiască scopul călătoriei, câştigând astfel şi mai mult încrederea polcovnicului. Lui Wołodyjowski şi lui jupân Zagłoba li se părea ciudat să asculte discuţii purtate cu o sinceritate înfricoşătoare, în care numele lor se repetau adesea.

― Am auzit, spuse Burłaj, că Bohun a fost tăiat în duel. Nu ştiţi cumva cine l-a învins?

― Wołodyjowski, un ofiţer al cneazului Jarema, răspunse liniştit Rzędzian.

― Ei, unde nu pun eu mâna pe el, că i-aş plăti cum se cuvine pentru şoimul nostru. L-aş jupui de piele!

Micul oştean îşi muşcă mustăcioara ca spicul grâului şi se uită la Burłaj, cum se uită ogarul la lupul pe care nu poate să-l înhaţe de gâtlej, iar Rzędzian zise:

― Jupâne polcovnic, tocmai de aceea îţi spun şi eu numele lui.

„Diavolul se va bucura grozav de pe urma acestui zvânturat!” se gândi Zagłoba.

― Dar, îşi urmă vorba Rzędzian, Wołodyjowski nu e atât de vinovat, fiindcă Bohun l-a chemat la luptă, necunoscând cu cine are de-a face. Acolo mai era încă un şleahtic, cel mai mare duşman al lui Bohun, care i-a smuls-o o dată pe cneaghină din mână.

― Cine-i acela?

― A, e un beţivan bătrân, care se agăţase de atamanul nostru la Czehryn şi se prefăcea prietenul lui cel mai bun.

― Va fi spânzurat, exclamă Burłaj.

― Prostănac să fiu, dacă n-am să-i retez urechile acestei stârpituri! bodogăni Zagłoba.

― L-au ciopârţit atât de rău, sporovăia Rzędzian, că pe altul în locul lui l-ar fi ciugulit corbii de mult, dar atamanul nostru are şapte vieţi şi s-a înzdrăvenit, cu toate că abia s-a târât la Włodawa, unde n-ar fi izbutit să se descurce, dacă nu eram noi. Noi l-am îndreptat spre Wołynia, unde ai noştri sunt biruitori, dar el ne-a trimis aici să luăm fata.

― Sprâncenele-astea o să-l piardă! mormăi Burłaj. Eu l-am prevenit de mult. Nu era mai bine să se poarte cu fata ca un cazac şi pe urmă să-i lege un pietroi de gât şi să-i dea brânci în apă, cum făceam pe Marea Neagră?

Wołodyjowski abia fu în stare să se stăpânească, atât se simţea de lovit în simţirile lui faţă de sexul frumos. Zagłoba, în schimb, izbucni în râs şi răspunse:

― Sigur că era mai bine.

― Voi sunteţi prietenii lui de nădejde! zise Burłaj; voi nu l-aţi părăsit în nevoie, iar tu mititelule (aici se întoarse spre Rzędzian), tu eşti cel mai bun dintre toţi; te-am văzut şi la Czehryn cum l-ai iubit şi l-ai îngrijit pe şoimul nostru. Ei, şi eu sunt prietenul vostru! Spuneţi ce vă trebuie: cazaci sau cai? Şi am să vă dau ce vreţi, ca să nu suferiţi vreo stricăciune la întoarcere.

― Jupâne polcovnic, cazaci nu ne trebuie, răspunse Zagłoba, nu suntem străini şi mergem prin ţara noastră. Doamne fereşte de vreo întâlnire cu primejdie, că atunci e mai rău cu o ceată mai mare, decât cu una mică, dar nişte cai cât se poate de iuţi ne-ar prinde bine.

― Am să vă dau asemenea fugari, pe care nici bahmeţii hanului nu-i ajung.

Rzędzian nu pierdu clipa potrivită şi spuse deodată:

― Atamanul ne-a dat bani cam puţini, că nu avea nici el, iar dincolo de Bracław măsura de ovăz s-a ridicat la un taler.

― Vino cu mine în cămară, îl chemă Burłaj. Rzędzian nu se lăsă rugat de două ori şi ieşi afară cu bătrânul polcovnic, iar când se arătă iarăşi după o clipă, pe obrazul bucălat i se citea bucuria şi svitca cenuşie i se umflase la cingătoare.

― Acum, duceţi-vă cu Dumnezeu, le ură bătrânul cazac, şi după ce luaţi fata, treceţi şi pe la mine s-o văd şi eu pe drăguţa lui Bohun.

― Asta nu e cu putinţă, jupâne polcovnic, răspunse copilul de casă cu îndrăzneală, pentru că „leaşca” asta e grozav de sperioasă şi o dată s-a străpuns cu cuţitul. Ne temem să nu i se întâmple ceva rău. Mai bine să se descurce atamanul cu ea.

― O să se descurce!… De el n-o să se sperie. „Leaşcă” cu mâinile albe! Îi miroase cazacului! mormăi Burłaj. Duceţi-vă cu Dumnezeu! Nu mai aveţi mult de mers.

De la Jampol nu mai era departe până la Waładynka, dar drumul era greu; înaintea celor trei călători se aşterneau întinderi nestrăbătute de nici un şleau, fiindcă pe atunci locurile acelea erau pustii şi aşezările oamenilor erau foarte rare. De la Jampol o luară aşadar puţin spre apus, îndepărtându-se de Nistru, ca să meargă apoi pe malul Waładynkăi spre Raszków, pentru că numai aşa puteau să nimerească la râpa Horpynei. Pe cer albeau zorile, deoarece ospăţul de la Burłaj se prelungise până noaptea târziu, şi jupân Zagłoba îşi făcea socoteala că nu vor găsi ascunzătoarea înainte de asfinţitul soarelui, dar asta îi convenea de minune, vrând să lase cât mai repede în urmă noaptea după eliberarea Helenei. Între timp sporovăiau pe drum cât de mult îi ajutase norocul până acum, iar jupân Zagłoba, amintindu-şi de ospăţul lui Burłaj, spunea:

― Luaţi seama numai cum se sprijină unul pe altul în orice împrejurare cazacii care fac parte din „frăţie”! Nu vorbesc despre ţărani, pe care îi urăsc şi care, dacă diavolul îi va ajuta să scuture puterea noastră, se vor dovedi stăpâni şi mai răi, dar înăuntrul „frăţiei” sunt gata să sară în foc unul pentru celălalt, nu cum se întâmplă printre şleahticii noştri.

― Da’ de unde, Domnia Ta, răspunse Rzędzian. Eu am trăit printre ei multă vreme şi am văzut cum se sfâşie ca nişte lupi; dacă n-ar mai fi Chmielnicki care îi struneşte ba cu puterea, ba cu făgăduielile politice, s-ar încaieră de-a binelea. Burłaj însă e un mare războinic, şi însuşi Chmielnicki îl respectă.

― Te pomeneşti că ţi-e ruşine de el, fiindcă te-a lăsat să-l jefuieşti. Ei, Rzędzian, Rzędzian! Tu n-ai să mori cu capul pe căpătâi.

― Fiecare cu ce-i e scris, Domnia Ta! Înşelarea duşmanului e o faptă vrednică de laudă şi plăcută lui Dumnezeu!

― Nu pentru asta te dojenesc, ci pentru lăcomia ta. E o pornire a celor de jos, necuviincioasă la un şleahtic, pentru care vei fi osândit fără doar şi poate…

― De fiecare dată când câştig nu mă zgârcesc să aprind câte o lumânare, ca să aibă şi Dumnezeu folos de la mine şi să mă binecuvânteze pe mai departe, iar dacă îmi ajut părinţii, nu făptuiesc nici un păcat.

― Ce şmecher fără pereche! exclamă jupân Zagłoba, adresându-se lui Wołodyjowski. Credeam că odată cu mine voi duce în mormânt şi vicleşugurile mele, dar ăsta e un coţcar mai mare ca mine. Datorită şireteniei acestui copil de casă, scăpăm jupâniţa din robia lui Bohun, cu învoirea acestuia şi cu caii lui Burłaj! S-a mai văzut aşa ceva? Şi la prima vedere n-ai da nici două parale pe el.

Rzędzian zâmbi cu mulţumire şi răspunse:

― Şi ce, Domnia Ta, o să ne fie rău?

― Îmi placi grozav, şi dacă n-ai fi atât de lacom, te-aş lua în slujbă la mine, iar fiindcă l-ai tras pe sfoară pe Burłaj, te iert că m-ai făcut beţivan.

― Domnia Ta, nu te-am făcut eu, ci Bohun.

― L-a pedepsit Dumnezeu şi pe el, zise Zagłoba.

― Aşa se scurse toată dimineaţa; când soarele urcă sus pe bolta cerului, deveniră tăcuţi; după câteva ceasuri aveau să ajungă la pârâul Waładynka. Se aflau, în sfârşit, la capătul acestei călătorii lungi, şi neliniştea, lesne de înţeles în asemenea împrejurări, începea să li se strecoare în suflet. Mai trăieşte oare Helena? Iar dacă mai trăieşte, o vor găsi în râpă? Horpyna putea s-o ducă în alt loc sau s-o ascundă în ultima clipă prin adânciturile necunoscute ale râpei sau s-o omoare. Nu învinseseră încă toate piedicile, nu trecuseră toate primejdiile.

― Aveau într-adevăr toate semnele, după care Horpyna trebuia să recunoască în ei pe trimişii care îndeplineau voinţa lui Bohun, dar dacă diavolii sau duhurile aveau s-o prevină? De asta se temea cel mai mult Rzędzian, dar nici jupân Zagłoba nu era prea stăpân pe sine, deşi se credea priceput în meşteşugul vrăjitoriei. În acest caz ar fi găsit râpa pustie sau, ce era şi mai rău, înţesată de cazacii care-i pândeau. Inimile băteau tot mai puternic, iar când după câteva ceasuri văzură, în sfârşit, de pe marginea înaltă a râpei firul de apă care strălucea în depărtare, faţa bucălată a lui Rzędzian păli puţin.

― Asta e Waładynka! zise în şoaptă.

― Am ajuns? întrebă la fel de încet Zagłoba. Cât suntem de aproape!…

― Numai Dumnezeu să aibă grijă de noi! răspunse Rzędzian. Domnia Ta, rosteşte vrăjile, că mi-e o frică grozavă.

― Aş, prostii! Mai bine facem semnul crucii deasupra apei şi a prăpastiei.

Wołodyjowski era cel mai liniştit dintre toţi, dar tăcea; îşi cercetă numai pistoalele cu grijă şi presără altă pulbere, după care îşi pipăi sabia să vadă dacă iese uşor din teacă.

― Am şi eu plumbul sfinţit în pistolul ăsta, zise Rzędzian. În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, să pornim!

― Să pornim! Să pornim!

În curând ajunseră pe malul pârâului şi îndreptară caii în josul apei. Aici Wołodyjowski îi opri o clipă şi le spuse:

― Ar fi bine ca Rzędzian să ia semnele de recunoaştere şi să se înţeleagă cu vrăjitoarea, care-l cunoaşte; mi-e să nu se sperie de noi şi să fugă cu cneaghină în cine ştie ce cotlon.

― Domniile Voastre, faceţi ce vreţi, dar eu nu mă duc înainte, se împotrivi Rzędzian.

― Atunci treci la urmă, trântore!

Spunând acestea, Wołodyjowski îşi îmboldi calul înainte, urmat de jupân Zagłoba, după care venea Rzędzian cu caii de schimb, uitându-se neliniştit în toate părţile. Copitele cailor scrâşneau, lovindu-se de pietre, împrejur domnea liniştea surdă a pustiei, numai lăcustele şi cosaşii ţârâiau de mama focului prin adâncituri şi crăpături, fiindcă ziua era fierbinte, cu toate că soarele coborâse destul de mult de la amiază. Călăreţii ajunseră în cele din urmă pe o înălţime aidoma unui scut răsturnat, pe care stâncile fărâmiţate şi pârjolite de soare alcătuiau mormane ce semănau cu nişte case şi turle de biserici năruite; ai fi zis că e vreun castel sau vreun târg distrus nu demult de duşmani. Rzędzian privi în jur şi-l înghionti pe jupân Zagłoba.

― Aici e Movila Vrăjmaşului, şopti el, o recunosc după cele ce mi-a spus Bohun. Noaptea nu calcă picior de om viu pe aici.

― Dacă nu calcă picior de om, poate o să calce copita calului, răspunse Zagłoba. Ptiu! Ce locuri blestemate! Numai să fim pe drumul cel bun!

― Acum suntem aproape! zise Rzędzian.

― Slavă Domnului! răspunse jupân Zagłoba, şi gândul îi fugi la cneaghină.

― Era într-o stare sufletească ciudată; privind la malurile sălbatice ale Waładynkăi, la pustietăţile sâlhui, nu-i venea să creadă că cneaghina putea să fie atât de aproape de el – ea, pentru care trecuse prin atâtea întâmplări şi primejdii şi pe care o îndrăgise atât de mult, încât atunci când sosise vestea despre moartea ei nu mai ştia ce să facă cu viaţa şi cu bătrâneţea. Dar, pe de altă parte, omul se învaţă şi cu nenorocirea, iar jupân Zagłoba de atâta amar de vreme se obişnuise cu gândul că e răpită şi se află undeva departe, în puterea lui Bohun, încât acum mai că nu îndrăznea să-şi spună: „Se apropie sfârşitul dorului, sfârşitul căutărilor, se apropie vremea bucuriei şi a liniştii.” Fel de fel de întrebări i se îmbulzeau în minte: ce-o să spună când l-o vedea? N-o să înceapă oare să plângă? Scăparea din această robie îndelungată venea pe neaşteptate, ca un trăsnet. „Neînţelese sunt căile Domnului, gândea Zagłoba, se pricepe să le îndrume pe toate în aşa chip, că totdeauna virtutea iese biruitoare asupra fărădelegilor.” Dumnezeu l-a făcut pe Rzędzian să cadă în mâinile lui Bohun, apoi i-a împrietenit. Dumnezeu a făcut ca războiul, mumă aspră, să-l cheme pe sălbaticul ataman din aceste locuri pustii în care îşi dusese prada, ca lupul. Şi mai târziu tot Dumnezeu l-a dat pe mâna lui Wołodyjowski şi l-a pus iar în legătură cu Rzędzian; toate s-au rânduit în aşa fel că acum, când Helena şi-a pierdut orice nădejde şi nu mai aşteaptă ajutor de la nimeni, sfârşitul robiei se apropie! „Plânsul tău va conteni, copila mea, gândea mai departe Zagłoba, şi în curând bunăvoia fără margini îţi va stăpâni inima. Of, cât o să-mi fie de recunoscătoare, cum o să-şi împreuneze mânuţele! Şi cum o să-mi mai mulţumească!”

Helena îi apăru înaintea ochilor, ca şi când ar fi fost aievea, şi şleahticul se înduioşase grozav, gândindu-se la cele ce aveau să se întâmple.

Deodată Rzędzian îl trase din spate de mânecă:

― Ce mai e? întrebă Zagłoba nemulţumit că-i rupsese firul gândurilor.

― Domnia Ta!

― Domnia Ta, ai văzut? Un lup ne-a tăiat calea.

― Ei şi ce-i cu asta?

― Lup să fi fost?

― Pupă-l în bot.

În clipa aceea Wołodyjowski îşi opri calul.

― N-am rătăcit drumul? întrebă el; trebuia să fie pe aici.

― Nu! răspunse Rzędzian; mergem cum mi-a spus Bohun. De-ar da Dumnezeu să se sfârşească totul cu bine.

― O să se sfârşească în curând, dacă suntem pe drumul cel bun.

― Domniile Voastre, voiam să vă mai rog să luaţi seama la Czeremis, când am să vorbesc eu cu vrăjitoarea; trebuie să fie tare scârbos, dar pesemne că trage foarte bine cu muscheta.

― Nu-ţi fie frică, haidem!

Abia făcuseră câteva zeci de paşi, când caii începură să sforăie şi să-şi ciulească urechile. Lui Rzędzian i se făcu inima cât un purice; se aştepta ca din clipă în clipă dinapoia stâncii să răsune urletul unui strigoi sau să se rostogolească vreo făptură înfiorătoare şi nemaivăzută, dar caii sforăiseră numai pentru că trecuseră pe lângă bârlogul lupului care-l înfricoşase înainte pe copilul de casă. Împrejur totul era tăcut; până şi lăcustele îşi încetaseră ţârâitul, fiindcă soarele trecuse de cealaltă parte a cerului. Rzędzian îşi făcu semnul crucii şi se linişti.

Other books

Tar Baby by Toni Morrison
Stolen Magic by Gail Carson Levine
In the Barren Ground by Loreth Anne White
A Place to Call Home by Deborah Smith
Then He Kissed Me by Maria Geraci
Borderline by Allan Stratton