Prin foc si sabie (80 page)

Dar iată că în depărtarea azurie se iviră turnurile ţuguiate ale Varşoviei, şi gândurile prinţului se împrăştiară; dădu îndată porunci, pe care un aghiotant le duse lui Wołodyjowski, conducătorul escortei. Pan Michał se depărta de caleaşca Anusiei, alături de care călărise până atunci, îndreptându-se către steagurile care rămăseseră mult în urmă, cu gând să-şi pună oamenii în ordine, cum i se poruncise, şi să mărşăluiască mai departe. Dar abia făcuse câţiva paşi, când auzi că goneşte cineva după el şi privi înapoi: era Charłamp, rohmistrul steagului de călărime uşoară al voievodului de Vilna şi admiratorul Anusiei.

Wołodyjowski îşi struni calul, înţelegând dintr-odată ce avea să urmeze; tare-i mai plăceau lui pan Michał asemenea lucruri. Charłamp îl ajunse din urmă şi la început nu zise nimic, gâfâia doar şi îşi mişca năprasnic mustăţile, căutându-şi pesemne cuvintele; într-un târziu rosti:

― Închinăciune, închinăciune, jupâne dragon!

― Închinăciune, jupâne oştean de rând!

― Cum îndrăzneşti să mă numeşti oştean de rând, întrebă Charłamp, scrâşnind din dinţi, pe mine care slujesc într-o flamură de elită şi sunt rohmistru, ai?

Wołodyjowski începu să-şi arunce în sus baltagul mic, pe care-l ţinea în mână, ca şi când n-ar fi vrut altceva decât să-l prindă de coadă după fiecare morişcă prin aer, şi răspunse într-o doară:

― După laţul de pe umăr nu pot să-m dau seama de flamură.

― Domnia Ta jigneşti un steag întreg, de care nu eşti vrednic.

― Şi de ce, rogu-te? întrebă Wołodyjowski, făcându-se că nu pricepe.

― Pentru că slujeşti într-o flamură instruită după moda străină.

― Linişteşte-te, Domnia Ta, zise Michał, cu toate că slujesc la dragoni, fac parte şi eu dintr-unul din steagurile de elită ale prinţului, şi nu dintr-unul de călărime uşoară, ci dintr-unul de călărime grea, aşa că poţi să-mi vorbeşti ca unui egal, dacă nu ca unuia mai bun
{168}
.

Jupân Charłamp se mai potoli puţin, când află că nu are de-a face cu fiecine, dar nu încetă să scrâşnească din dinţi, fiindcă sângele-rece al lui Wołodyjowski îl scotea şi mai mult din sărite, şi spuse:

― Cum cutezi Domnia Ta să-mi stai în drum?

― Ei, văd că Domnia Ta cauţi gâlceava?

― Poate că şi caut, şi-ţi spun (aici Charłamp se aplecă la urechea lui Michał şi sfârşi în şoaptă) că am să-ţi tai urechile dacă mi te mai pui în cale, pe lângă jupâniţă Anna.

Wołodyjowski începu iarăşi să arunce baltagul în sus cu mare grijă, ca şi când nu mai avea altceva de făcut, şi rosti pe un ton convingător:

― Ei, Domnia Ta, îngăduie-mi să mă bucur şi eu de viaţă, dă-mi pace!

― A, nu! Cu asta n-ai să-mi scapi! răspunse Charłamp, apucându-l de mânecă.

― Nu fug nicăieri, se împotrivi cu blândeţe Michał, dar acum sunt în slujbă şi merg să îndeplinesc porunca prinţului. Dă-mi drumul, Domnia Ta, lasă-mi mâneca, rogu-te, căci ce pot să fac altceva… decât să te trăsnesc cu baltagul în cap şi să te dobor de pe cal?

Glasul lui Wołodyjowski, care la început era aşa de umil, şuieră muşcător, făcându-l pe Charłamp să se uite la micul oştean şi să-i dea drumul.

― O! Mi-e totuna! spuse el; o să ne batem la Varşovia, am să te găsesc eu!

― N-am să mă ascund nicăieri, deşi, cum o să ne batem la Varşovia? Binevoieşte şi mă învaţă şi pe mine! N-am mai fost niciodată acolo, eu sunt oştean simplu, dar am auzit de tribunalele ostăşeşti care osândesc la moarte pe oricine scoate sabia în preajma regelui sau în timpul
interregis.

― Se cunoaşte că Domnia Ta n-ai mai fost la Varşovia şi că eşti un ageamiu, de vreme ce te temi de tribunalele ostăşeşti şi nu ştii că în timpul
interregis
oştenii sunt cei care judecă şi cu ei te descurci mai uşor; fii sigur că n-o să-mi ia capul pentru urechile Domniei Tale.

― Mulţumesc pentru învăţătură şi te rog să mă mai instruieşti şi altă dată, că văd că de multe ori ai pus-o în practică şi eşti un bărbat preaînvăţat, pe când eu, care m-am îndeletnicit numai cu lucruri mărunte, abia mă pricep să potrivesc
adjectivum cum substantivo,
şi dacă aş vrea, Doamne fereşte, să te fac prost, ştiu doar atâta că aş zice:
stultus,
nu
stulta
şi nici
stultum.

Şi Wołodyjowski începu iar să-şi arunce baltagul în sus, iar Charłamp rămase mut de uimire, apoi sângele îi năvăli în obraz şi scoase sabia din teacă, dar în aceeaşi clipită micul cavaler înfipse baltagul lângă genunchi şi şi-o smulse pe a lui. O vreme se uitară unul la altul ca doi mistreţi cu nările fremătând şi cu ochii învăpăiaţi, dar Charłamp se potoli cel dintâi, înţelegând că ar avea de-a face cu voievodul însuşi, dacă ar ataca un ofiţer care-i îndeplinea poruncile, aşa că tot el îşi băgă întâi sabia în teacă.

― O! Am să te găsesc eu, fecioraşule! spuse.

― Ai să mă găseşti, ai să mă găseşti, roşcovanule! răspunse micul cavaler.

Şi se despărţiră, unul îndreptându-se spre carâta prinţului, celălalt spre steagurile care între timp se apropiaseră atât de mult, că din rotocoalele de praf se auzea tropotul copitelor pe pământul uscat. Michał rândui cât ai bate din palme călăreţii şi pedestraşii în ordine de marş şi porni în fruntea lor. După o clipă veni alături de el jupân Zagłoba.

― Ce-a vrut sperietoarea aia? îl întrebă pe Wołodyjowski.

― Jupân Charłamp! Ei, mai nimic, mi-a aruncat mănuşa!

― Ia te uită! spuse Zagłoba. O să te străpungă cu nasul dintr-o parte în alta! Pane Michał, ia aminte, când vă veţi bate, să nu tai cel mai mare nas din Republică, fiindcă va trebui să plăteşti aparte o măsură de galbeni pentru el. Voievodul de Vilna are mare noroc! Alţii trebuie să trimită înainte pâlcuri care să afle vrăjmaşul, pe când lui i-l adulmecă de departe jupân Charłamp. Şi pentru ce te-a provocat?

― Pentru că am călărit pe lângă caleaşca jupâniţei Anna Borzobohata.

― Ei, trebuia să-i spui să se ducă la Zamość, la jupân Longinus. Ştiu că l-ar cinsti cum se cuvine cu piper şi cu ghimbir. A nimerit-o prost roşcovanul, se vede că norocul i-e mai mic decât nasul.

― Nu i-am spus nimic de Podbipięta, spuse Wołodyjowski, pentru că mă temeam că mă va lăsa în pace. În ciuda lui, am să-i fac o curte înflăcărată Anusiei, să am şi eu o mângâiere. Ce altceva mai bun o să avem de făcut la Varşovia?

― O să găsim noi ce să facem, n-ai frică! răspunse Zagłoba clipind din ochi. În tinereţe, când am fost deputatul steagului în care slujeam, am colindat prin toată ţara, dar viaţă ca la Varşovia n-am cunoscut nicăieri.

― Domnia Ta zici că e altfel decât la noi, dincolo de Nipru?

― Ei, nici vorbă!

― Sunt foarte curios, zise Michał, apoi adăugă: Iar roşcovanului am să-i scurtez mustăţile, pentru că le are prea lungi.

CAPITOLUL XI

S
E
SCURSER
Ă
CÂTEVA
S
Ă
PT
Ă
MÂNI
. La Varşovia veneau tot mai mulţi şleahtici pentru alegeri. Populaţia oraşului crescuse de vreo zece ori, fiindcă odată cu mulţimea şleahticilor se adunaseră mii de negustori şi târgoveţi din lumea întreagă, începând cu îndepărtata Persie şi sfârşind cu Anglia de peste mare. La Wola se ridicase un şopron încăpător pentru senat, iar în jur albeau mii de corturi, care acopereau cu totul întinderile uriaşe. Nimeni nu ştia să spună care dintre cei doi candidaţi – principele Kazimierz, cardinalul, sau Karol Ferdynand, episcopul de Plock – va fi ales. Amândouă părţile făceau sforţări mari. Se scoteau mii de fiţuici care lăudau însuşirile şi arătau lipsurile celor doi pretendenţi; amândoi aveau partizani mulţi şi puternici. De partea lui Karol era, după cum se ştia, prinţul Jeremi, cu atât mai primejdios pentru potrivnici, cu cât era foarte probabil că va atrage după el pe şleahticii care-l iubeau şi de care la urma urmei depindea totul. Dar nici Kazimierz nu ducea lipsă de forţe. Alături de ele erau vârsta mai mare şi oamenii cancelarului, tot spre el păreau că înclină marele cardinal şi cea mai mare parte a magnaţilor, care, la rândul lor, aveau fiecare admiratori numeroşi. Printre magnaţi se afla şi prinţul Dominik Zasławski-Ostrogski, voievodul de Sandomierz, într-adevăr cu faima foarte zdruncinată după cele întâmplate la Piławce şi ameninţat chiar cu judecata, dar oricum cel mai mare aristocrat din toată Republica, ba chiar din toată Europa, care putea în orice clipă, prin greutatea nemăsurată a bogăţiilor sale, să coboare balanţa în favoarea candidatului său.

Cu toate acestea, partizanii lui Kazimierz aveau adesea clipe amare de îndoială, fiindcă, după cum s-a mai spus, totul atârna de şleahticii care de la 4 octombrie tăbărâseră lângă Varşovia, scurgându-se încă din toate părţile Republicii cu miile şi care, în cea mai mare parte, se arătaseră alături de principele Karol, atraşi de faima numelui voievodului Wiśniowiecki şi de dărnicia principelui când era vorba de treburile obştei. Pentru că principele, gospodar priceput şi avut, nu şovăise în acele clipe să jertfească sume însemnate pentru alcătuirea de noi pâlcuri de oaste, care aveau să fie puse sub comanda lui Wiśniowiecki. Kazimierz i-ar fi urmat pilda cu plăcere, era limpede că nu zgârcenia îl ţinea în loc, ci tocmai dimpotrivă, dărnicia risipitoare, a cărei primă urmare erau neajunsurile şi veşnica lipsă de bani în vistierie. Până una alta, negocierile dintre ei erau în toi. Zilnic goneau trimişii între Nieporęt şi Jabłonna. În numele vârstei şi al dragostei de frate, Kazimierz îl implora pe Karol să cedeze, dar episcopul se împotrivea, răspunzându-i în scris că nu se cade să dispreţuiască norocul, pe care l-ar putea avea
„in liberis sufragiis
şi prin voia lui Dumnezeu”. Vremea se scurgea, termenul de şase săptămâni se apropia şi, odată cu el, primejdia cazacilor, fiindcă veniseră veşti că Chmielnicki, părăsind asediul Lwówului, care, după câteva atacuri, plătise preţul cerut pentru răscumpărare, se oprise la Zamość, bătând zi şi noapte cu tunurile această ultimă stavilă pe care i-o punea Republica.

Se zvonea de asemenea că în afară de solii pe care Chmielnicki îi trimisese la Varşovia cu scrisori, vestind că el, ca şleahtic polonez ce se afla, îşi dă votul lui Kazimierz, printre şleahtici şi în oraş se ascund multe căpetenii cazace, pe care nimeni nu putea să le recunoască, deoarece veniseră ca nişte şleahtici în drept şi avuţi, nedeosebindu-se prin nimic de ceilalţi alegători, mai ales de cei din ţinuturile rusine, nici chiar prin vorbă. Unii, se spunea, se furişaseră din simplă curiozitate, ca să fie de faţă la alegeri, alţii veniseră ca iscoade, să afle ce se vorbeşte despre război, câtă oaste are de gând să strângă Republica şi ce sume va cheltui pentru armie. Poate că era şi mult adevăr în cele ce se spuneau pe socoteala acelor oaspeţi, fiindcă printre căpeteniile zaporojene erau destui şleahtici căzăciţi, care o rupeau puţin şi pe latineşte, aşa că nu aveau după ce să fie recunoscuţi; pe de altă parte, în stepele îndepărtate nu prea înflorea învăţătura latinească, şi cnejii Kurcewicz erau tot atât de ageamii ca şi Bohun ori alţi atamani.

Asemenea zvonuri care mişunau pe câmpul alegerilor şi în tot oraşul, laolaltă cu veştile despre mişcările lui Chmielnicki şi podghiazurile cazace şi tătare care ajunseseră, se vorbea, până la Vistula, umpleau de nelinişte şi teamă sufletele oamenilor, uneori născând prilej de scandaluri. Era destul să arunci printre şleahticii adunaţi bănuiala asupra cuiva, că ar fi un zaporojean prefăcut, ca să-l taie bucăţele într-o clipită, înainte de a avea vreme să-şi arate îndreptările. În acest fel puteau să fie omorâţi oameni nevinovaţi, şi autoritatea dezbaterilor să fie ştirbită, mai ales că, după obiceiul de atunci, oameni nu prea se fereau de băutură. Oştenii însărcinaţi
propter securitatem loci
{169}
nu mai puteau să facă faţă la atâtea încăierări în care şleahticii se tăiau cu săbiile din te miri ce. Dar dacă oamenii cu scaun la cap, preocupaţi de bine, de linişte şi de primejdia care ameninţa Republica, se arătau îngrijoraţi de acele încăierări, scandaluri şi beţii, în schimb arţăgoşii, chefliii şi scandalagiii se simţeau în apele lor, socotind că acum era vremea lor, secerişul lor, şi se dedau la tot felul de blestemăţii.

Nu mai trebuie să spunem că în fruntea lor se găsea jupân Zagłoba, a cărui întâietate era asigurată de faima de mare viteaz şi de setea nepotolită, sprijinită de putinţa de a bea oricât de mult, de limba atât de ascuţită, că nimeni altul nu putea să se măsoare cu el, şi de o mare siguranţă de sine, pe care nu izbutea s-o clatine nimic. Uneori avea şi el clipe de mâhnire, atunci se închidea în odaie sau în cort, iar dacă ieşea printre oameni, era prost dispus şi mânios, înclinat cu adevărat spre ceartă şi bătaie. Odată, aflându-se în asemenea stare sufletească, îl vătămase rău pe pan Duńczewski din Rawa, numai pentru că, trecând pe lângă el, se împiedicase de sabia lui. Atunci îl răbda alături numai pe Wołodyjowski, înaintea căruia se jeluia că l-a apucat dorul de Skrzetuski şi de „sărmana aceea”.

― Am părăsit-o, pane Michał, spunea, am lăsat-o ca nişte iude pe mâini păgâne; daţi-mi pace cu
nemine excepto
al vostru! Pane Michał, ce se întâmplă cu ea? Spune!

În zadar încerca Michał să-l convingă că, dacă nu era Piławce, ar fi pornit s-o caute pe Helena şi că acum, când îl despărţea de ea toată puterea lui Chmielnicki, lucrul era cu neputinţă
.
Şleahticul nu se lăsa mângâiat, se înfuria şi mai rău, înjurând de toţi sfinţii din cer.

Clipele de tristeţe erau scurte. De fiecare dată după asemenea „atac”, jupân Zagłoba chefuia şi bea mai abitir decât de obicei, vrând să câştige timpul pierdut; îşi petrecea vremea prin cârciumi în tovărăşia celor mai mari băutori sau a desfrânatelor din Capitală, însoţit cu credinţă de micul Wołodyjowski.

Pan Michał, oştean şi ofiţer destoinic, n-avea în el nici de-o para acea seriozitate, pe care i-o împrumutaseră lui Skrzetuski, de pildă, nenorocirile şi suferinţa. Datoria faţă de Republică şi-o înţelegea în felul lui: se bătea cu cine i se poruncea, fără a se îngriji de altceva, la treburile obşteşti nu se pricepea; era totdeauna gata să plângă înfrângerea oştirii, dar nici nu-i trecea prin minte că scandalurile şi încăierările sunt tot atât de păgubitoare ca şi înfrângerile. Într-un cuvânt, era ca un tinerel zvânturat, care nimerind în larma Capitalei, se cufundase în ea până peste urechi şi se ţinea scai de Zagłoba, fiindcă acesta îi era învăţător întru samavolnicii. Se duceau cu el printre şleahticii cărora, la un pahar de vin, Zagłoba le îndruga câte şi mai câte trăsnăi, câştigând în acelaşi timp aderenţi pentru principele Karol, îi ţinea hangul la băutură, la nevoie îl apăra; se tot învârteau amândoi pe câmpul de alegeri şi prin oraş, ca muştele în apă clocotită, şi nu era ungher în care să nu-şi bage nasul. Fuseseră şi la Nieporęt şi la Jabłonna, la toate ospeţele şi prânzurile magnaţilor, colindaseră toate cârciumile; erau pretutindeni şi luau parte la toate. Lui Michał mai că-i amorţise braţul tânăr, voia să se pună în lumină şi să arate totodată că şleahticii din Ucraina sunt mai buni decât alţii, iar oştenii prinţului – mai buni decât toţi. Aşa că se duceau înadins să caute pricină printre cei din Łęczyca, renumiţi ca cei mai aprigi în mânuirea sabiei, şi mai ales printre admiratorii prinţului Dominik Zasławski, faţă de care nutreau amândoi o ură deosebită. Se luau întotdeauna numai de săbierii cunoscuţi, a căror faimă era statornicită şi nezdruncinată, plănuind dinainte cum să-şi ajungă scopul.