Prin foc si sabie (27 page)

Spusele lor întăriră cele ce ştia Chmielnicki despre puterea tânărului Stefan Potocki, aducându-i o veste nouă: căpeteniile seimenilor care veneau în baidacuri cu pedestrimea nemţească erau bătrânul Barabasz şi Krzeczowski.

La auzul numelui din urmă, Chmielnicki zvâcni drept în picioare.

― Krzeczowski? Polcovnicul cazacilor înrolaţi la Perejasław?

― Chiar el, preamărite hatman! răspunseră dragonii. Chmielnicki se întoarse către polcovnicii care făcuseră roată în jurul lui.

― La drum! porunci cu glas tunător.

Un ceas mai târziu oastea porni înainte, cu toate că soarele scăpătase şi noaptea nu făgăduia să fie prea senină. Trâmbe de nori cenuşii, înspăimântători, se rostogoleau pe partea de apus a cerului, aidoma unor balauri sau unor leviatani
{100}
care se apropiau unii de alţii de parcă voiau să se încaiere.

Oştile se îndreptară spre stânga, spre malul Niprului. Acum se mişcau în tăcere, fără cântece, fără bătăi de darabane sau de chimvale, şi repede pe cât le îngăduiau ierburile, atât de bogate prin aceste locuri, încât polcurile se pierdeau uneori din vedere, iar flamurile multicolore parcă mergeau singure prin stepă. Călărimea deschidea drumul carelor de povară şi pedestrimii care, înaintând cu mare greutate, rămaseră curând în urmă. Noaptea se lăsase asupra stepelor. Luna roşie, uriaşă, urca încet pe cer, dar, acoperită din când în când de nori, se aprindea şi se stingea ca o lumânare ce pâlpâia la adierea vântului.

Trecuse bine de miezul nopţii, când înaintea cazacilor şi a tătarilor se arătară înălţimi uriaşe, negre, ce se desluşeau limpede pe fondul întunecat al cerului.

Erau zidurile Kudakului.

― Ascunse în întuneric, străjile dinainte se apropiară de cetate fără zgomot, cu mare grijă, asemenea lupilor sau păsărilor de noapte. Ce-ar fi fost să cadă pe neaşteptate asupra fortăreţei adormite!

Dar deodată un fulger sfâşie bezna pe întărituri, o bubuitură înfricoşătoare cutremură stâncile Niprului şi o ghiulea de foc însemnă un arc strălucit pe cer şi se prăbuşi în ierburile stepei.

Grodzicki, ciclopul cel posomorât, dădea de ştire că veghează.

― Câinele chior! mormăi Chmielnicki către Tuhai-bei. Vede şi noaptea.

Cazacii trecură pe lângă cetate – nu se puteau gândi la îngenuncherea ei, acum când oştile Coroanei veneau asupră-le – şi merseră mai departe. Grodzicki trase cu tunurile după el, de se cutremurau zidurile, nu atât pentru a le pricinui vreo pagubă, pentru că se aflau la o depărtare prea mare, cât pentru a vesti oştile de pe Nipru, care nu puteau să fie prea departe.

Bubuitul tunurilor răsună mai întâi în inima şi în urechile lui Skrzetuski. Tânărul oştean, adus din porunca lui Chmielnicki în tabăra cazacă, se îmbolnăvise greu de a doua zi. Într-adevăr, în lupta de la Chortyca nu căpătase nici o rană mortală, dar pierduse atâta sânge, că nu-i mai rămăsese prea multă vlagă. Rănile, legate în grabă de bătrânul cantaragiu, se deschiseseră, îl cuprinsese fierbinţeala şi în noaptea aceea zăcuse aproape fără cunoştinţă într-o teleagă căzăcească, fără să ştie pe ce lume se află. Îl treziră abia tunurile de la Kudak. Deschise ochii, se ridică în capul oaselor şi începu să se uite împrejur. Oastea cazacă se strecura prin întuneric ca un alai de năluci; iar cetatea bubuia învăluită de fumul trandafiriu, ghiulele de foc ţopăiau prin stepă sforăind şi mârâind ca nişte câini întărâtaţi. În faţa acestei privelişti, Skrzetuski fu năpădit de atâta jale şi dor, că era gata să şi moară numai să poată zbura, măcar cu sufletul, alături de ai lui. E război! Război! Iar el stătea în tabăra duşmanilor, fără arme, bolnav, neputând nici să se ridice din căruţă. Republica e în primejdie, şi el nu poate să-i sară în ajutor! Iar acolo, la Łubnie, oştile pornesc. Prinţul goneşte înaintea rândurilor cu fulgere în priviri şi în partea în care-şi înclină buzduganul, acolo lovesc ca trăsnetul trei sute de suliţe. Feţe cunoscute încep să i se perinde pe dinaintea ochilor. Micul Wołodyjowski zboară în fruntea dragonilor cu săbioara-i uşoară în mână; e un meşter neîntrecut în mânuirea ei: cu cine îşi încrucişează sabia, acela e ca şi în mormânt; dar iată-l acolo pe jupân Podbipięta, înălţându-şi paloşul lui ca de călău, pe „Rupe-glugă”! O să reteze cele trei capete sau n-o să le reteze? Preotul Jaskólski îndeamnă steagurile şi se roagă cu mâinile spre cer, dar pentru că e un vechi oştean, nu se poate stăpâni să nu răcnească din când în când: „Loveşte, ucide!” Cuirasierii îşi pleacă suliţele până la urechile cailor, polcurile pornesc înainte, repede, tot mai repede, bătălie, învălmăşeală!

― Deodată priveliştea se schimbă. Înaintea porucinicului apare Helena palidă, cu părul despletit şi strigă: „Scapă-mă, Bohun aleargă după mine!” Skrzetuski se ridică în căruţă, până când un glas de pe lumea asta îi spune:

― Stai liniştit, copile, că te leg.

Este esaulul Zachar, căruia Chmielnicki i-a poruncit să aibă grijă de porucinic ca de ochii din cap. Îl aşează la loc în teleagă, îl acoperă cu o piele de cal şi-l întreabă:

― Ce ai?

Skrzetuski îşi revine în simţiri. Vedeniile se împrăştie şi pier. Carele merg chiar pe malul Niprului. Adieri răcoroase vin dinspre râu şi noaptea păleşte. Păsările de apă încep larma de dimineaţă.

― Ascultă, Zachar! Am trecut de Kudak? întrebă Skrzetuski.

― Am trecut! răspunde zaporojeanul.

― Şi încotro vă îndreptaţi?

― Nu ştiu. Se pare că o să fie o bătălie, dar nu ştiu.

La aceste cuvinte inima lui Skrzetuski începu să bată puternic de bucurie. Socotise că Chmielnicki va începe războiul, înconjurând cetăţuia de la Kudak. Dar graba cu care înaintau cazacii îi îngăduia să creadă că oştile Coroanei erau aproape, şi Chmielnicki trecuse pe lângă fortăreaţă tocmai pentru a nu fi silit să se bată sub zidurile ei. „Poate chiar astăzi o să fiu liber”, se gândi porucinicul şi îşi ridică ochii spre cer cu recunoştinţă.

CAPITOLUL XIV

B
UBUITUL
TUNURILOR
DE
LA
K
UDAK
fu auzit şi de oştile care veneau cu baidacurile pe Nipru sub comanda bătrânului Barabasz şi a lui Krzeczowski.

Erau cei şase mii de cazaci înrolaţi şi un regiment de pedestrime nemţească de elită aflat sub ordinele polcovnicului Hans Flik.

Pan Mikołaj Potocki
{101}
şovăise multă vreme înainte de a trimite pe cazaci împotriva lui Chmielnicki, dar pentru că Krzeczowski avea o înrâurire uriaşă asupra lor, iar hatmanul avea o încredere nemărginită în Krzeczowski, poruncise seimenilor să depună jurământul de credinţă şi-i trimise la luptă în numele lui Dumnezeu.

Krzeczowski, un oştean încercat, care se umpluse de faimă în războaiele dinainte, era omul familiei Potocki, căreia îi datora totul: gradul de polcovnic, titlul de şleahtic, care fusese trecut prin Seim, şi proprietăţile întinse aflate la împreunarea Nistrului cu Ladawa, pe care le avea în stăpânire pe viaţă.

Atâtea legături îl ţineau alături de Republică şi de cei din neamul Potocki, încât nici umbră de bănuială nu putea să se nască în sufletul hatmanului. În afară de asta era un om în puterea vârstei, număra numai cincizeci de ani, şi avea în faţă un viitor strălucit în slujba Republicii. Unii voiau să vadă în el pe urmaşul lui Stefan Chmielecki, care începuse de la slujba de oştean de rând şi ajunsese voievod al Kievului şi senator al Republicii. Numai de Krzeczowski depindea dacă avea să păşească pe acelaşi drum pe care îl împingeau bărbăţia, energia sălbatică şi ambiţia neînfrântă, lacomă de avuţie şi de ranguri înalte. Această ambiţie îl făcuse nu de mult să se zbată pentru stărostia Lityńului, iar când, în cele din urmă, îi fusese încredinţată lui Korbut, Krzeczowski îşi îngropase adânc în suflet dezamăgirea şi mai că se îmbolnăvise de ciudă şi de pizmă. Acum părea că soarta îi zâmbeşte iarăşi, deoarece, primind din partea marelui hatman o slujbă ostăşească atât de însemnată, putea să se aştepte ca numele lui să ajungă la urechile regelui. Era un lucru de mare însemnătate, pentru că mai apoi era destul să se ploconească în faţa stăpânului, ca să primească privilegiul însoţit de cuvintele preaplăcute sufletului de şleahtic: „S-a închinat înaintea noastră şi s-a rugat să-i dăruim, iar noi, amintindu-ne foloasele sale, îi dăm” etc. Pe această cale se obţineau bogăţiile şi rangurile în Ucraina; pe această cale întinderi uriaşe din stepa pustie, care înainte aparţineau lui Dumnezeu şi Republicii, treceau în stăpânirea particularilor; pe această cale orice sărac ajungea mare boier şi putea să se întărească cu nădejdea că urmaşii lui vor urca printre senatori.

Krzeczowski era necăjit că trebuia să împartă puterea ce i se încredinţase cu Barabasz, deşi această împărţire era mai mult
pro forma.
În fapt, bătrânul polcovnic de la Czerkasy, mai ales în ultimul timp, îmbătrânise şi se încovoiase atât de mult, încât numai cu trupul mai era pe pământ, căci sufletul şi mintea îi erau mereu adâncite în înţepeneala şi amorţeala dinaintea morţii. La începutul campaniei se trezise şi începuse să se mişte cu destulă sprinteneală, credeai că, la auzul trâmbiţelor de război, sângele-i de vechi oştean începuse să umble mai repede; la vremea lui fusese un cavaler cu faimă şi un bun conducător în stepă. După ce porniseră însă, legănat de plescăitul vâslelor, adormit de cântecele seimenilor şi de mişcarea uşoară a baidacurilor, uitase pe ce lume trăieşte. Krzeczowski poruncea tuturor, iar Barabasz se trezea numai la mâncare; după ce se sătura, întreba din obişnuinţă despre una sau alta – i se răspundea în doi peri, apoi ofta şi rostea: „Ehei, pentru mine ar fi mai bine să mă aşez în mormânt, dar facă-se voia Domnului!”

În acest timp, legătura cu oastea Coroanei care se afla sub ordinele lui Stefan Potocki se rupsese de la început. Krzeczowski se plângea că husarii şi dragonii merg prea încet, întârziind prea mult la trecerea pâraielor, şi că tânărul fecior al hatmanului nu are experienţă, dar cu toate acestea poruncea să vâslească înainte.

Aşa că baidacurile pluteau pe sforul Niprului spre Kudak, depărtându-se din ce în ce mai mult de oastea de pe mal.

În sfârşit, într-o noapte se auzi bubuitul tunurilor.

Barabasz dormea şi nu se trezi; Flik însă, care se afla în frunte, coborî într-o luntre uşoară şi veni la Krzeczowski.

― Jupâne polcovnic, spuse, se aud tunurile de la Kudak. Ce facem?

― Opreşte baidacurile. Petrecem noaptea în stufărişuri.

― Chmielnicki asediază cetatea. După părerea mea, ar trebui să-i alergăm în ajutor.

― Eu nu întreb care este părerea Domniei Tale, ci poruncesc. Eu sunt căpetenia.

― Jupâne polcovnic!…

― Stăm şi aşteptăm! spuse Krzeczowski.

Dar văzând că neamţul îndărătnic se trage de barbă şi nu se gândeşte să se dea bătut cu una cu două, adăugă mai blând:

― Până mâine-dimineaţă poate soseşte şi castelanul cu călărimea, iar fortăreaţa nu poate fi luată într-o noapte.

― Şi dacă nu soseşte?

― Aşteptăm şi două zile. Domnia Ta nu cunoşti Kudakul! O să-şi rupă dinţii de zidurile lui, iar eu fără castelan nu pot să mă mişc de aici, nici n-am dreptul s-o fac. E treaba lui.

Dreptatea părea să fie de partea lui Krzeczowski, aşa că Flik nu se mai împotrivi şi se depărtă spre nemţii lui. După o clipă baidacurile începură să se apropie de malul drept şi să se înfunde în păpurişurile care în acest loc acopereau pe mai mulţi stânjeni râul revărsat. În cele din urmă plescăitul vâslelor încetă, corăbiile se ascunseră cu totul printre trestii şi râul părea pustiu. Krzeczowski opri aprinderea focurilor, cântecele şi taifasurile, astfel că împrejur se aşternu tăcerea întreruptă doar de ecoul îndepărtat al tunurilor de la Kudak.

― Cu toate acestea, nimeni nu închise ochii în afară de Barabasz. Flik, om viteaz şi lacom de bătălii, ar fi vrut să zboare ca o pasăre la Kudak. Seimenii se întrebau încet unii pe alţii, ce poate să se întâmple cu fortăreaţa? O să reziste sau nu? Bubuitul se înteţea tot mai mult. Toţi erau convinşi că cetatea respinge un atac furios. „Chmiel nu glumeşte, dar nici Grodzicki nu glumeşte!” şopteau cazacii. Ce-o să fie mâine?

Aceeaşi întrebare şi-o punea pesemne şi Krzeczowski care, stând pe partea dinainte a baidacului, căzuse într-o îngândurare adâncă. El îl cunoştea bine pe Chmielnicki de mult şi totdeauna îl socotise un om deosebit de înzestrat, căruia îi lipsea numai câmpul pentru a se înălţa ca un vultur în sus, dar acum Krzeczowski începea să se îndoiască de el. Tunurile bubuiau fără încetare. Să fi înconjurat Chmielnicki într-adevăr Kudakul!

„Dacă e aşa, se gândea Krzeczowski, e un om pierdut!”

Cum asta? Ridicând pe toţi zaporojenii, asigurându-şi sprijinul hanului şi adunând atâta oaste câtă n-a mai avut nici o căpetenie de cazaci până acum, în loc să pornească degrabă asupra Ucrainei, în loc să aţâţe gloatele, să atragă cazacii de prin târguri, să nimicească cât mai repede pe hatmani şi să pună stăpânire pe toată ţara, înainte ca alte armii să-i vină în apărare, el, Chmielnicki, oştean încercat, asediază o cetate de neînfrânt, care poate să reziste un an? Îngăduie ca cele mai bune polcuri să se sfărâme de zidurile Kudakului, cum se sfărâmă apele Niprului de pragurile stâncoase? O să aştepte la Kudak până când se întăresc hatmanii şi-l împresoară ca pe Nalewajko la Sołonica?…

― E un om pierdut! repetă încă o dată Krzeczowski. O să-l vândă cazacii lui. Asediul neizbutit va stârni nemulţumirea şi tulburarea. Scânteia răzvrătirii se va stinge în faşă, iar Chmielnicki va fi tot atât de primejdios ca un paloş frânt de lângă mâner.

― E un prost!

„Ergo
{102}
? medita Krzeczowski;
Ergo,
mâine voi porunci să coboare pe mal seimenii şi nemţii, iar în noaptea următoare voi cădea pe neaşteptate asupra vrăjmaşului istovit de asediu, îi voi nimici pe zaporojeni, iar pe Chmielnicki îl voi arunca legat la picioarele hatmanului. E vina lui, pentru că putea să se întâmple altfel.”

Ambiţia dezlănţuită a lui Krzeczowski se avânta în sus pe aripi de şoim. Ştia prea bine că tânărul Potocki nu poate să ajungă până mâine-dimineaţă, aşadar cine va reteza capul hidrei? Krzeczowski! Cine va înăbuşi răzmeriţa care putea să întindă pojarul pustiitor peste toată Ucraina? Krzeczowski! S-ar putea întâmpla ca bătrânul hatman să se cam supere că toate s-au făcut fără ajutorul feciorului, dar o să-i treacă repede, iar între timp faima şi bunăvoinţa regelui vor încununa fruntea învingătorului.