Prin foc si sabie (29 page)

Read Prin foc si sabie Online

Authors: Henryk Sienkiewicz

BOOK: Prin foc si sabie
8.74Mb size Format: txt, pdf, ePub

― Atunci ce vreţi?

― Să ne lăsaţi să plecăm.

― Nebune, asta nu se poate întâmpla! Poruncesc să vă ucidă până la unul.

― Şi câţi oameni ai să pierzi?

― Nu va scăpa nici unul din voi teafăr.

― Iar din voi n-o să rămână nici jumătate.

Amândoi spuneau adevărul; de aceea Krzeczowski, cu toate că nepăsarea neamţului făcuse să-i clocotească sângele în vene şi turbarea începea să-l înăbuşe, nu voia să înceapă lupta.

― Vă dau timp de gândire până când soarele va coborî dincolo de baltă, strigă, după care poruncesc să se apese pe cocoaşele flintelor.

Şi plecă în grabă cu lotca să se sfătuiască cu Chmielnicki.

Urmă o clipă de aşteptare. Baidacurile cazacilor înconjuraseră mai strâns pe cele ale nemţilor, care păstrau o nepăsare rece, cum numai nişte oşteni vechi şi încercaţi puteau să arate în faţa primejdiei. La ameninţările şi ocările ce porneau de pe baidacurile cazacilor răspundeau cu o tăcere dispreţuitoare. Această linişte era o privelişte cu adevărat măreaţă în mijlocul izbucnirilor tot mai puternice de furie din partea cazacilor care, mânuind ameninţători suliţele şi „fluierele”, scrâşnind din dinţi şi blestemând, aşteptau cu nerăbdare începerea luptei.

Soarele trecând de la amiază spre partea de apus a cerului îşi retrăgea alene razele aurii din baltă, care se adâncea treptat în umbră.

În cele din urmă se acoperi cu totul.

Atunci răsună o trâmbiţă şi numaidecât glasul lui Krzeczowski se auzi din depărtare:

― Soarele a coborât! V-aţi gândit?

― Gata! răspunse Werner şi, întorcându-se către oşteni, făcu o mişcare cu spada goală.
Feuer
{105}
! porunci cu glas liniştit, nepăsător.

Muschetele pocniră. Plescăitul corpurilor care cădeau în apă, strigăte de mânie şi împuşcături dezordonate răspunseră focului muschetelor lefegiilor. Răsună bubuitul mohorât al tunurilor aduse pe mal, care începură să împroaşte ghiulele asupra baidacurilor nemţeşti. Balta se acoperi de fum şi, printre strigăte şi bubuituri, şuieratul săgeţilor tătăreşti, pocnetele „fluierelor” şi ale sâneţelor, numai salvele regulate ale muschetelor vesteau că nemţii se apără mereu.

La apusul soarelui bătălia era încă în toi, cu toate că părea să slăbească. Chmielnicki întovărăşit de Krzeczowski, Tuhai-bei şi câţiva atamani veni pe mal să privească lupta. Nările-i largi trăgeau în piept fumul de pulbere şi îşi desfăta urechile la auzul ţipetelor nemţilor care se înecau sau erau ucişi. Toate trei căpeteniile priveau măcelul ca pe o privelişte de bun augur.

Lupta se potolea. Împuşcăturile se răreau şi strigătele de izbândă tot mai puternice ale cazacilor se înălţau până la cer.

― Tuhai-bei! zise Chmielnicki, asta e ziua celei dintâi victorii!

― Nu sunt prinşi! răspunse supărat mârzacul. Nu-mi doresc asemenea izbânzi!

― O să iei destul în Ucraina. O să umpli cu ei tot Stambulul şi Galata!

― O să te iau pe tine, dacă n-o să am pe cine!

Şi sălbaticul Tuhai izbucni în hohote ameninţătoare, apoi adăugă:

― Mi-ar fi plăcut totuşi să-i am pe aceşti „frânci”.

Între timp, bătălia încetase cu totul. Tuhai-bei îşi întoarse calul şi plecară toţi trei spre tabără.

― Ei! Acum la Apele Galbene! strigă Chmielnicki.

 

CAPITOLUL XV

 

A
SCULTÂND
ZGOMOTELE
LUPTEI
, porucinicul îi aştepta sfârşitul cu înfiorare, crezând la început că Chmielnicki a întâlnit toate oştile hatmanilor.

Spre seară însă bătrânul Zachar îl scoase din greşeala în care se afla. Vestea despre trădarea seimenilor de sub conducerea lui Krzeczowski şi nimicirea nemţilor îl tulbură până în adâncul sufletului pe tânărul cavaler; era o prevestire a trădărilor ce aveau să vină, iar porucinicul ştia prea bine că mare parte din oştile hatmanilor era alcătuită cu precădere din cazaci.

Neliniştea lui Skrzetuski creştea, izbânda zaporojenilor îi mărea amărăciunea. Toate se vesteau cum nu se poate mai rău. Despre prinţ nu se ştia nimic, iar hatmanii făcuseră pesemne o mare greşeală, pentru că în loc să pornească cu toată puterea spre Kudak sau să aştepte vrăjmaşul în cetăţile întărite din Ucraina, îşi despărţiseră oştile şi slăbiseră în putere de bunăvoie, dând câmp liber necredinţei şi vânzării. În tabăra zaporojeană se vorbea într-adevăr mai dinainte despre Krzeczowski şi despre trimiterea câtorva mii de oşteni sub conducerea lui Stefan Potocki, dar porucinicul nu dăduse crezare acestor veşti. Socotea că sunt doar nişte cete mai mari de cercetaşi, care aveau să fie retrase la vreme. Se întâmplase însă altfel. Puterea lui Chmielnicki crescuse cu câteva mii de oameni prin trădarea lui Krzeczowski, iar asupra tânărului Potocki atârna o primejdie înfricoşătoare. Chmielnicki putea acum să-l împresoare şi să-l distrugă cu totul, cum era lipsit de ajutoare şi rătăcit prin pustie. În timpul nopţilor de nesomn, chinuit de răni şi de temeri, Skrzetuski se mângâia numai cu gândul la prinţ. Când prinţul se va ridica la Łubnie, steaua lui Chmielnicki trebuia să pălească. Cine putea să ştie dacă nu se şi împreunase până acum cu hatmanii? Cu toate că forţele lui Chmielnicki erau destul de mari, cu toate că începutul i se arătase prielnic şi cu toate că-l avea alături pe Tuhai-bei, iar în caz de înfrângere, făgăduise să-i vină în ajutor însuşi „ţarul” de la Crîm, lui Skrzetuski nici nu-i trecea prin minte că această viforniţă putea să dureze multă vreme, că un cazac putea să cutremure întreaga Republică şi să-i frângă puterea uriaşă. „Valul are să se spargă la marginea Ucrainei”, gândea porucinicul. Cum se sfârşiseră toate răscoalele cazacilor? Ţâşneau ca o vâlvătaie şi se stingeau după prima ciocnire cu hatmanii. Aşa fusese până acum, când de o parte se ridica la luptă cuibul tâlharilor de la Niż, iar de cealaltă se afla o putere ale cărei ţărmuri erau udate de două mări; dezlegarea nu era greu de prevăzut. Furtuna nu poate să dureze prea mult, trece repede şi urmează vremea frumoasă.

Gândul acesta îl întărea pe Skrzetuski şi, se poate spune, că îl ţinea pe picioare, pentru că se simţea strivit de o povară cum nu mai purtase niciodată. Cu toate că furtuna avea să treacă, putea să pustiască întinderile, să distrugă aşezările şi să pricinuiască stricăciuni care să nu mai poată fi îndreptate. Din cauza acestei furtuni el însuşi fusese aproape să-şi piardă viaţa, slăbise şi căzuse într-o robie amară tocmai când avea nevoie de libertate aproape tot atâta cât de viaţă. Cât aveau să sufere din pricina viforniţei fiinţele mai gingaşe, care nu ştiau să se apere? Ce se întâmpla cu Helena la Rozłogi?

Helena trebuia să fie la Łubnie. Porucinicul o vedea, în vis, înconjurată de feţe binevoitoare, răsfăţată de însuşi prinţul şi de prinţesa Gryzelda, sorbită din ochi de cavaleri şi plină de dor după husarul ei, care se pierduse la Sici. Dar avea să vină odată clipa când husarul se va întoarce. Însuşi Chmielnicki îi făgăduise libertatea, şi apoi valul cazacilor se îndrepta spre hotarele Republicii; când se va sfărâma, vor lua sfârşit şi supărările, necazurile şi temerile lui.

Într-adevăr, valul înainta. Chmielnicki ridică oştile fără să mai zăbovească şi porni să întâmpine pe fiul hatmanului. Puterea lui era cu adevărat ameninţătoare, pentru că împreună cu seimenii lui Krzeczowski şi cu ciambulul lui Tuhai-bei conducea aproape 25000 de oşteni încercaţi şi dornici de lupte. Despre forţele lui Potocki nu erau veşti sigure. Fugarii spuneau că aduce cu el două mii de oşteni din călărimea grea şi peste zece tunuri uşoare. Sfârşitul unei bătălii între asemenea forţe nu era prea sigur, fiindcă o singură năvală a înfricoşătorilor husari era de ajuns pentru a nimici pâlcuri de zece ori mai mari. Odinioară, hatmanul Lituaniei, Chodkiewicz
{106}
, cu trei mii de husari bătuse la Kirkholm optsprezece mii de pedestraşi aleşi şi de călăreţi suedezi; tot aşa la Kłyszyn un steag de cuirasieri împrăştiase într-o năvală furioasă câteva mii de lefegii englezi şi scoţieni. Chmielnicki ştia asta, aşa că mergea, după cuvintele cronicarului rusin, încet şi cu mare grijă: „ca un vânător viclean, care priveşte în toate părţile cu ochii mulţi ai minţii, având străji până la o milă şi mai departe”
{107}
. Aşa se apropie de Apa Galbenă. Se aduseră două limbi care întăriră ştirile despre puţinătatea puterilor Coroanei, aducând la cunoştinţă că tânărul castelan trecuse peste Apa Galbenă. Auzind acestea, Chmielnicki opri oştile pe loc şi porunci să se sape şanţuri de apărare.

Inima începu să-i bată mai puternic de bucurie. Dacă Potocki se încumeta să atace, avea să fie înfrânt. Cazacii nu ştiu să se împotrivească husarilor la câmp deschis, dar în şanţuri se bat foarte bine şi, fiind atât de mulţi faţă de năvălitori, vor respinge atacul. Chmielnicki conta pe tinereţea şi lipsa de experienţă ale lui Potocki. Dar alături de tânărul castelan se afla un războinic încercat, fiul starostelui de Żywiec, Stefan Czarniecki, polcovnic la husari. Acesta văzu primejdia şi-l convinse pe castelan să se retragă dincolo de Apa Galbenă.

Chmielnicki nu avea altceva de făcut, decât să pornească după ei. A doua zi, după ce trecu şi el Apa Galbenă, amândouă oştile stăteau faţă în faţă.

Dar nici una dintre cele două căpetenii nu voia să lovească întâi. Taberele vrăjmaşe începură să se înconjoare în grabă cu şanţuri de apărare. Era ziua de 5 mai, sâmbătă. Toată ziua plouă cu găleata. Nori uriaşi acoperiseră cerul, şi după-amiază se lăsă întunericul ca într-o zi de iarnă. Spre seară ploaia se înteţi şi mai mult. Chmielnicki îşi freca mâinile de bucurie.

― Numai să se desfunde stepa, îi spuse lui Krzeczowski, şi nu voi şovăi să dau piept şi cu husarii care, în armurile lor grele, se vor îneca prin noroaie.

Ploua fără încetare, ca şi când cerul voia să-i ajute pe zaporojeni.

Oştile săpau alene şi în silă printre şiroaiele de apă. Focurile nu se puteau aprinde. Câteva mii de tătari plecară din tabără pentru a pândi ca nu cumva polonezii, folosindu-se de ceaţă, ploaie şi de întunericul nopţii, să încerce să se strecoare. Pretutindeni se aşternu o linişte adâncă. Se auzeau numai ropotul ploii şi vâjâitul vântului. În amândouă taberele nu dormea nimeni.

Spre dimineaţă, în tabăra polonă trâmbiţele răsunară prelung şi jalnic, parcă de alarmă, apoi ici-colo începură să uruie tobele. Se ridică o zi tristă, mohorâtă şi umedă, ploaia încetase, o bură măruntă se cernea ca prin sită.

Chmielnicki porunci să tragă cu tunurile.

După prima lovitură, răsună numaidecât a doua, a treia, a zecea, iar când între cele două tabere începu „solia” obişnuită de ghiulele, Skrzetuski îl rugă pe îngerul său păzitor:

― Zachar, du-mă pe malul de apărare, să văd ce se petrece. Cum Zachar era şi el dornic să afle ce mai e, nu se puse împotrivă. Se duseră pe o ridicătură mai la o parte, de unde se vedeau ca în palmă valea puţin adâncită a stepei, smârcurile de la Apele Galbene şi amândouă oştirile. Skrzetuski abia îşi aruncă privirile şi îşi luă capul în mâini, exclamând:

― Pe viul Dumnezeu! E numai un pâlc de cercetare!

Într-adevăr, şanţurile taberei cazace se întindeau aproape pe un sfert de milă, în vreme ce valul de apărare polon arăta doar ca un şănţuleţ. Nepotrivirea de forţe era atât de mare, că victoria cazacilor nu mai putea să fie pusă la îndoială.

Inima porucinicului se strânse de durere. Aşadar nu sosise încă ceasul prăbuşirii pentru răzvrătire şi îngâmfare, iar cele ce vor urma, aveau să fie o nouă izbândă a răsculaţilor. Cel puţin aşa se părea.

Hărţuielile începuseră sub focul tunurilor. De pe locul unde stăteau Skrzetuski şi Zachar, se vedeau călăreţi răzleţi sau cete care se încăierau între ele. Tătarii se hărţuiau cu seimenii lui Potocki, îmbrăcaţi în albastru-închis şi galben. Călăreţii se năpusteau unii asupra altora şi se depărtau repede, îşi dădeau târcoale, trăgeau cu pistoale şi arcuri sau se ţinteau cu suliţele, străduindu-se să se prindă unii pe alţii cu arcanul. De departe, aceste ciocniri semănau mai mult cu nişte jocuri, şi numai caii care alergau din loc în loc fără călăreţi arătau că e vorba de viaţă şi de moarte.

Tătarii se revărsau din ce în ce mai numeroşi. În curând cetele lor înnegriră câmpul, şi atunci din tabăra polonă începură să iasă noi steaguri şi să se rânduiască în ordine de bătaie în faţa valului de apărare. Erau aşa de aproape, că Skrzetuski cu privirea-i ageră putea să desluşească limpede însemnele, tuiurile şi chiar pe rohmiştrii
{108}
şi pe porucinicii care stăteau în latura steagurilor.

Inima începu să-i bată furtunos, faţa palidă i se acoperi de roşeaţă şi, ca şi când ar fi avut în Zachar şi cazacii de lângă tunurile din întăritură nişte ascultători bucuroşi, striga cu înflăcărare, pe măsură ce steagurile ieşeau de după valul de pământ.

― Dragonii lui Balaban! I-am văzut la Czerkasy! Steagul de moldoveni; au ca semn o cruce! O, pedestrimea coboară de pe valul de apărare!

Apoi strigă cu şi mai mare înflăcărare, deschizându-şi braţele:

― Husarii, husarii lui Czarniecki!

Într-adevăr, se arătară şi husarii, deasupra cărora se înălţa un nor de aripi şi o pădure de suliţe cu vârful în sus, împodobite cu pânze aurii şi cu steguleţe verzi-negre. Ieşeau în rânduri de câte şase din întărituri şi se înşirau înaintea valului, iar la vederea liniştii, a măreţiei şi a îndemânării lor, ochii lui Skrzetuski se umplură de lacrimi de bucurie şi o clipă nu mai văzu nimic.

Cu toate că forţele erau atât de inegale, cu toate că împotriva acestor câtorva steaguri tălăzuia larma zaporojenilor şi a tătarilor care, ca de obicei, acopereau aripile, cu toate că pâlcurile acestora se revărsaseră peste stepă, de nu li se mai vedea capătul, Skrzetuski credea în victoria polonilor. Faţa i se lumină, îşi recăpătă puterile, ochii aţintiţi asupra câmpului de bătaie împrăştiau fulgere şi nu mai putea să stea locului.

― Ei, copile, mormăi bătrânul Zachar, sufletul ar vrea să-ţi zboare spre rai!

În acest timp, câteva pâlcuri mai mari de tătari se aruncară înainte cu larmă şi strigăte de „Allah”! Din tabără li se răspunse cu împuşcături. Era însă mai mult o sperietură. Tătarii nu ajunseră până la steagurile polone, se despărţiră în două şi se întoarseră spre ai lor pierzându-se în mulţime.

Atunci răsună toba cea mare de la Sici, şi la bubuitul ei armia uriaşă de cazaci şi de tătari se năpusti în galop înainte. Chmielnicki încerca să sfarme dintr-o singură lovitură oastea polonă şi să ocupe tabăra. Lucrul ar fi fost cu putinţă, dacă se ivea panică, dar steagurile polone nu arătau prin nimic că ar fi fost cuprinse de spaimă. Aşteptau în linişte, aşezate într-o linie destul de lungă, al cărei spate era apărat de şanţuri, iar laturile de tunurile din tabără, aşa că putea să fie atacată numai din faţă. O clipă se părea că vor primi bătălia stând pe loc, dar când semiluna vrăjmaşă străbătuse jumătate din câmpul de bătaie, în tabără răsunară trâmbiţele de năvală şi deodată gardul de suliţe, îndreptate până atunci în sus, coborî până la capetele cailor.

Other books

Torn by Hill, Kate
02_Groom of Her Own by Irene Hannon
What It Was Like by Peter Seth
Those Red High Heels by Katherine May
A Man of Honor by Miranda Liasson
Silent Kills by Lawrence, C.E.
A Plague of Sinners by Paul Lawrence
Niagara Motel by Ashley Little
By Light Alone by Adam Roberts
Now Is the Hour by Tom Spanbauer