Prin foc si sabie (33 page)

― Dacă Dumnezeu îmi va da putere.

Şi-l ţintui pe Chmielnicki cu privirile, pătrunzându-l până în adâncul sufletului. Hatmanul lăsă ochii în pământ şi abia după o clipă rosti:

― Să lăsăm asta. Sunt prea puternic ca un slăbănog ca tine să mai însemne ceva pentru mine. Povesteşte-i prinţului, stăpânului tău, ce ai văzut aici şi înştiinţează-l să nu întindă coarda prea mult, fiindcă n-o să mai am răbdare şi o să-l vizitez dincolo de Nipru, la el acasă, şi nu ştiu dacă vizita mea are să fie prea plăcută pentru el.

Skrzetuski tăcea.

― Am spus şi o repet, vorbea mai departe Chmielnicki, nu port război cu Republica, ci cu magnaţii, iar prinţul se află în primele rânduri. El este duşmanul meu şi al poporului rusin, un schismatic al bisericii noastre şi un om plin de cruzime. Aud că înăbuşă răscoala în sânge, să aibă grijă să nu curgă şi al lui.

Vorbind aşa, se încingea din ce în ce mai mult, până când sângele începu să-i năvălească în faţă şi ochii să-i azvârle flăcări. Se vedea că furia şi răutatea dezlănţuită pun stăpânire pe el, făcându-l să-şi piardă cu totul judecata.

― Am să-i poruncesc lui Krzywónos să-l aducă aici în ştreang, strigă, să mi-l arunce la picioare, să încalec, călcând pe grumazul lui!

Skrzetuski privi de sus la Chmielnicki care se zbuciuma, apoi răspunse liniştit:

― Înfrânge-l mai întâi.

― Preamărite hatman! se amestecă Krzeczowski. Să plece acest şleahtic obraznic, căci nu ţi se cade să te aprinzi de mânie împotriva lui! El socoteşte ca, dacă i-ai făgăduit libertatea, trebuie să-i asculţi ocările sau să-ţi calci făgăduiala.

Chmielnicki se potoli, gâfâi o vreme şi zise:

― Să plece şi să ştie că Chmielnicki plăteşte binele cu bine, să i se dea buzduganul de trecere, cum am spus, şi o ceată de patruzeci de tătari să-l însoţească până la tabăra prinţului.

Apoi, întorcându-se către Skrzetuski, adăugă:

― Să ştii că acum suntem chit. Te-am îndrăgit, cu toată obrăznicia ta, dar dacă-mi mai pici o dată în mână, nu mai scapi.

Skrzetuski ieşi cu Krzeczowski.

― De vreme ce hatmanul îţi dă drumul să pleci nevătămat unde vrei, îl sfătui Krzeczowski, eu îţi spun prieteneşte: scapă-ţi viaţa, fie şi la Varşovia, în nici un caz dincolo de Nipru, căci de acolo n-o să iasă nici picior de polon viu. A trecut vremea voastră. Dacă ai fi înţelept, ai rămâne cu noi, dar ştiu că îmi bat gura degeaba. Ai ajunge departe, ca şi noi.

― La spânzurătoare, mormăi Skrzetuski.

― N-au vrut să-mi dea stărostia de la Lityń, iar acum o să iau nu una, ci zece. Vom izgoni de aici pe magnaţii Koniecpolski, Kalinowski şi Potocki, pe Lubomirski şi Wiśniowiecki, pe Zasławski şi pe toţi şleahticii şi le vom împărţi avuţiile între noi, faptă care trebuie să fie pe placul lui Dumnezeu de vreme ce ne-a dat două victorii atât de însemnate.

Skrzetuski se gândea la altceva, fără să ia aminte la pălăvrăgeala polcovnicului, acesta însă urma să vorbească mai departe:

― Când l-am văzut după bătălie, la cvartirul lui Tuhai-bei, pe stăpânul şi binefăcătorul meu, preamăritul hatman al Coroanei, legat fedeleş, a binevoit să mă numească nerecunoscător şi Iudă, iar eu i-am răspuns: „Preamărite voievod! Eu nu sunt nerecunoscător, pentru că atunci când mă voi aşeza în castelele şi averile tale – dacă-mi făgăduieşti că n-ai să te îmbeţi – te fac ajutor de staroste”. Ha! ha! Tuhai-bei o să se pricopsească cu păsările pe care le-a prins, de aceea le-a şi cruţat, dacă nu era asta, am fi vorbit altfel cu ei. Dar iată, căruţa te aşteaptă şi tătarii sunt gata. Unde pofteşti să te duci?

― La Czehryn.

― Cum îţi aşterni, aşa vei dormi. Tătarii au poruncă să te întovărăşească fie şi până la Łubnie. Străduieşte-te, numai ca prinţul tău să nu-i tragă în ţeapă, cum ar fi făcut cu cazacii. Tocmai de aceea ţi-au dat tătari. Hatmanul a poruncit să ţi se dea şi calul. Du-te cu sănătate, păstrează-ne o bună amintire şi închină-te prinţului din partea hatmanului nostru, iar dacă poţi, convinge-l să vină la Chmielnicki, să i se închine. S-ar putea să găsească bunăvoinţă. Du-te sănătos!

Skrzetuski urcă în căruţa pe care tătarii o înconjurară de îndată şi porniră la drum. Era destul de greu să răzbată prin piaţă, fiindcă era înţesată de zaporojeni şi de mulţimea de gură-cască. Şi unii şi ceilalţi îşi pregăteau caşa
{112}
, îngânând cântece despre izbânzile de la Apele Galbene şi de la Korsuń, întocmite de cântăreţi orbi care veneau din toate părţile spre tabără. Printre focurile deasupra cărora fierbeau cazanele cu caşa, ici-colo zăceau trupurile femeilor ucise, cu care petrecuseră toată noaptea, sau se ridicau piramide mici, alcătuite din căpăţânile retezate după luptă ale soldaţilor morţi sau răniţi. Trupurile şi capetele tăiate începeau să se strice şi să împrăştie un miros putred care nu părea să fie neplăcut pentru mulţimile adunate. Prin târg se vedeau urmele pustiirii şi ale samavolniciei sălbatice a zaporojenilor; uşile şi ferestrele erau smulse din balamale; resturi de mii de lucruri zdrobite, rupte, amestecate cu puf şi paie acopereau toată piaţa. Streşinile caselor erau împodobite cu oameni spânzuraţi, în cea mai mare parte evrei, iar gloata petrecea, unde şi unde agăţându-se de picioarele spânzuraţilor şi legănându-se.

Pe o parte a pieţei înnegreau ruinele caselor arse, printre care se afla şi biserica parohială; din mormanele de cenuşă încă fierbinte se înălţa fumul. Mirosul de ars umplea văzduhul. Dincolo de casele arse se afla tabăra, pe lângă care trebuia să treacă Skrzetuski, şi mulţimea prinşilor păziţi cu străşnicie de străjile tătare. În împrejurimile târgurilor Czehryn, Czerkasy şi Korsuń, cine nu izbutise să se ascundă sau nu căzuse sub securile gloatei, era luat în robie. Se aflau acolo oşteni prinşi în amândouă bătăliile, localnici care până atunci nu putuseră ori nu voiseră să se alăture răsculaţilor, şleahtici mai răsăriţi, aşezaţi prin aceste locuri, şi mai mărunţi, slujitori, ajutori de staroste, slujbaşi, gospodari – bărbaţi, femei şi copii. Bătrâni nu erau, fiindcă nu erau buni de vânzare, şi tătarii îi ucideau. Luaseră sate întregi şi aşezări rusine, şi Chmielnicki nu îndrăznea să se împotrivească. În multe locuri se întâmpla ca bărbaţii să plece în tabăra cazacă, iar tătarii, drept răsplată, le aprindeau colibele şi le răpeau nevestele şi copiii. În nebunia şi sălbăticia care stăpâneau sufletele, nu întreba şi nu se împotrivea nimeni. Gloata care punea mâna pe arme îşi părăsea de bunăvoie satele natale, nevestele şi copiii. Li se luau nevestele, luau şi ei altele, şi încă mai bune –
„polea
ş
ki
{113}
” – pe care, după ce se săturau de farmecele lor, le omorau sau le vindeau tătarilor. Printre prinşi nu lipseau nici tinerele ucrainence, legate câte trei sau patru laolaltă cu fetele din familiile de şleahtici. Robia şi soarta crudă ştergeau deosebirile dintre stări. Priveliştea acestor fiinţe cutremura sufletul până în adâncuri, stârnind dorinţa de răzbunare. Zdrenţuite, pe jumătate goale, pradă glumelor deşănţate ale păgânilor care rătăceau în cete curioase pe medean, îmbrâncite, bătute ori sărutate de guri hidoase, nu mai ştiau pe ce lume trăiesc. Unele suspinau sau plângeau cu hohote, altele, cu ochii încremeniţi, cu nebunia pe faţă şi cu gura deschisă, se lăsau fără voinţă în seama întâmplării. Ici şi colo izbucnea strigătul prinşilor ucişi fără milă din cauza răbufnirilor de împotrivire deznădăjduită. Şuierul harapnicelor din piele de bou răsuna printre grămezile de bărbaţi, împreunându-se cu ţipetele de durere şi scâncetele copiilor, cu mugetul vitelor şi cu nechezatul cailor. Prinşii nu erau împărţiţi şi rânduiţi pentru drum, aşa că pretutindeni stăpânea cea mai mare învălmăşeală. Care, cai, vite cornute, cămile, oi, femei, bărbaţi, grămezi de îmbrăcăminte prădată, vase şi arme, toate înghesuite într-o tabără uriaşă, aşteptau să fie împărţite şi aşezate în ordine. Pâlcurile de cercetare vânau mereu noi grămezi de oameni şi de vite, bacurile pluteau pe apele rosiene, iar din tabăra oştenilor veneau întruna curioşi să-şi sature ochii cu vederea bogăţiilor adunate. Câţiva ameţiţi de cumâs
{114}
ori de horilcă, înveşmântaţi în haine ciudate, patrafire, stihare, rase rusine sau chiar în rochii femeieşti, începuseră să se certe şi să se târguiască pentru partea de pradă ce-i va reveni fiecăruia. Văcari tătari petreceau stând pe jos printre cirezi; unii cântau din fluiere melodii ascuţite, alţii jucau zaruri şi se altoiau cu ciomegele. Haitele de câini care îşi urmaseră stăpânii lătrau şi urlau jalnic.

Skrzetuski trecu, în sfârşit, de această gheenă omenească, plină de gemete, lacrimi, suferinţă şi strigăte drăceşti; credea că acum va putea răsufla în voie, dar aproape de tabără, o altă privelişte îngrozitoare îi lovi privirile. În depărtare se zărea tabăra oştilor, care mişuna de miile de tătari, şi de unde se auzea întruna nechezatul cailor. Mai încoace însă, pe câmp, aproape de drumul care ducea la Czerkasy, luptători tineri petreceau trăgând cu arcurile în prinşii mai slabi sau bolnavi, care s-ar fi prăpădit până să ajungă la Crîm. Câteva zeci de trupuri ciuruite zăceau aruncate pe drum; unele mai tremurau spasmodic. Ceilalţi, în care trăgeau, spânzurau legaţi de mâini în copacii de pe marginea drumului. Printre aceştia erau şi femei bătrâne. Râsetele de mulţumire, după fiecare săgeată care nimerea ţinta, erau însoţite de strigăte:

―
Jaksze, iegit!
Bine, băieţi!

―
Uk jansze kot!
Arcul e în mâini bune!

Aproape de tabăra oştenilor se înjunghiau mii de vite şi cai pentru hrana oamenilor. Pământul era plin de sânge, duhoarea leşietică îneca răsuflarea, iar printre grămezile de carne trebăluiau cu cuţitele în mână tătarii roşii de sânge. Era o căldură înăbuşitoare; soarele dogorea. Abia după vreun ceas de drum, Skrzetuski şi însoţitorii săi ajunseră la câmp deschis, dar din depărtare se mai auzeau larma şi mugetul vitelor din tabăra oştenilor. Pe drum se vedeau urmele trecerii cetelor de pradă. Ici-colo se arătau aşezări arse şi coşuri care se înălţau singuratice, grânele erau călcate în picioare, copacii rupţi, livezile de vişini de pe lângă case tăiate pentru foc. Pe drum zăceau cadavre de cai şi de oameni ciopârţite groaznic, vinete şi umflate, pe care mişunau cârduri de ciori şi de corbi ce zburau la apropierea oamenilor umplând văzduhul de croncănituri. Lucrarea sângeroasă a lui Chmielnicki sărea pretutindeni în ochi, şi era greu de înţeles împotriva cui ridicase mâna acest om, când propria ţară gemea sub apăsarea prăpădului.

La Mlejów întâlniră bulucuri
{115}
de tătari mânând din urmă alte cete de prinşi. Horodyszcze era ars până la temelie. Mai stăteau în picioare numai clopotniţa de zid a bisericii şi un stejar bătrân în mijlocul pieţei, încărcat de fructe înspăimântătoare; de crengile lui atârnau câteva zeci de copii de evrei spânzuraţi cu câteva zile în urmă. Omorâseră aici mulţi şleahtici din Konoplanka, Starosielo, Więźówek, Bałakleja şi Wodaczew. Târgul era pustiu, pentru că bărbaţii plecaseră la Chmielnicki, iar nevestele, copiii şi bătrânii fugiseră în pădure, temându-se de sosirea oştilor prinţului Jeremi. De la Horodyszcze până la Czehryn, Skrzetuski trecu prin Smiła, Zabotyń şi Nowosielce, oprindu-se numai atâta cât era nevoie pentru odihna cailor. Intrară în târg a doua zi pe la amiază. Războiul cruţase aşezările, doar câteva case fuseseră dărâmate şi, printre ele, a lui Czapliński era una cu pământul. La Czehryn se afla podpolcovnicul Naokołopalec cu o mie de cazaci, dar şi el, şi cazacii, şi toţi locuitorii trăiau cu groaza în suflet, fiind siguri că şi aici, ca şi prin alte locuri pe unde trecuse Skrzetuski în drum, prinţul trebuie să pice dintr-o clipă în alta; şi cu el venea răzbunarea cumplită, nemaipomenită. Nu se ştia cine răspândeşte asemenea veşti şi nici de unde vin: poate că le născocea frica, destul că se vorbea mereu ba că prinţul vine pe râuleţul Suła, ba că a ajuns la Nipru şi a ars Wasiutyńce, omorând locuitorii din Borysy, aşa că de fiecare dată când se apropiau călăreţi sau oameni pe jos se isca o învălmăşeală grozavă. Skrzetuski asculta cu lăcomie aceste ştiri, înţelegând că, deşi nu erau adevărate, stăvileau întinderea răscoalei dincolo de Nipru, unde stăpânea braţul greu al prinţului.

Skrzetuski vru să afle ceva mai temeinic de la Naokołopalec, dar podpolcovnicul, ca şi ceilalţi, nu ştia nimic în legătură cu prinţul şi ar fi fost bucuros să afle el însuşi câte ceva de la Skrzetuski. Şi pentru că toate baidacurile, bărcile şi luntrile fuseseră trase aici, fugarii de pe celălalt mal nu aveau cum să ajungă la Czehryn.

Porucinicul nu mai zăbovi la Czehryn, porunci să treacă râul şi porni fără întârziere spre Rozłogi. Siguranţa că în curând avea să se convingă de ceea ce s-a întâmplat cu Helena şi nădejdea că poate a scăpat, adăpostindu-se cu mătuşa şi cnejii la Łubnie, îi dădeau puteri noi şi sănătate. Coborî din căruţă şi încălecă pe cal, grăbindu-şi fără milă tătarii care, socotindu-se însoţitorii unui trimis, nu îndrăzneau să i se împotrivească. Goneau de parcă i-ar fi fugărit cineva, lăsând în urmă rotocoale de pulbere aurie ridicate de copitele bahmeţilor
{116}
. Treceau în zbor pe lângă aşezări, gospodării şi cătune. Ţinutul era pustiu, satele părăsite; multă vreme nu întâlniră nici ţipenie de om. Poate că se ascundeau cu toţii dinaintea lor. Din când în când Skrzetuski poruncea tătarilor să cerceteze prin livezi şi prisăci, prin grădini şi prin podurile şurilor; zadarnic însă; nu era nimeni.

Abia dincolo de Pohreby un tătar zări o făptură omenească ce se străduia să se ascundă în păpurişul care creştea pe malul Kahamlikului.

Tătarii se repeziră spre râu şi după câteva minute aduseră înaintea lui Skrzetuski doi oameni despuiaţi cu totul.

Unul din ei era bătrân, iar celălalt un băieţandru zvelt, de vreo cincisprezece-şaisprezece ani. Amândoi clănţăneau din dinţi de spaimă şi multă vreme nu putură să îngaime niciun cuvânt.

― De unde sunteţi? întrebă Skrzetuski.

― Nu suntem de nicăieri, boierule! răspunse bătrânul. Mergem cu cerşitul, cu lira; băiatul e mut şi mă duce de mână.

― Acum de unde veniţi? Din ce sat? Vorbeşte cu curaj, nu-ţi facem nici un rău.

― Boierule, noi am trecut prin toate satele, până când ne-a dezbrăcat un diavol aici. Aveam cizme bune şi ni le-a luat, căciulile ni le-a luat, sumanele căpătate din mila oamenilor erau bune şi ele, dar ni le-a luat şi nu ne-a lăsat nici lira.

― Prostule, te întreb din ce sat vii acum?

― Nu ştiu, boierule, eu sunt un cerşetor bătrân. Suntem goi amândoi, noaptea tremurăm de frig şi ziua căutăm oameni milostivi să ne dea ceva de îmbrăcat şi de mâncare; suntem flămânzi!