Prin foc si sabie (70 page)

― Vorbeşte, Domnia Ta, îi porunci prinţul lui Zaćwilichowski. Zaćwilichowski povesti întreaga întâmplare de la început: cum, mânat de o pornire josnică, nevrednică nu numai de un slujbaş înalt, dar nici de un şleahtic, străjerul începuse să-şi bată joc de durerea lui Skrzetuski, apoi se repezise cu sabia la el; câtă stăpânire de sine, neobişnuită pentru vârsta lui, arătase porucinicul, mulţumindu-se numai să zvârle sabia potrivnicului din mână; la sfârşit bătrânelul urmă:

― Luminăţia Ta cunoaşte că până la cei şaptezeci de ani ai mei minciuna nu mi-a mânjit buzele şi nici nu mi le va mânji cât mai am de trăit; pot să jur că nu voi schimba nici o iotă din cele ce am spus.

Prinţul ştia că vorba lui Zaćwilichowski e aur curat, şi, pe de altă parte, îl cunoştea prea bine pe Łaszcz. Deocamdată însă nu zise nimic, luă numai pana şi începu să scrie.

După ce sfârşi, îşi îndreptă privirea către străjer.

― Domnia Ta, ţi s-a făcut dreptate, îi spuse.

Străjerul deschise gura, vrând să zică ceva, dar îi lipseau cuvintele, aşa că îşi sprijini mâna în şold, se înclină şi ieşi semeţ din odaie.

― Zeleński! chemă prinţul, du-i această scrisoare lui Skrzetuski.

Wołodyjowski, care nu-l mai părăsea pe porucinic, se cam sperie, când îl văzu intrând pe pajul prinţului, fiindcă era sigur că va trebui să se înfăţişeze pe dată înaintea acestuia.

Copilul de casă lăsă scrisoarea şi ieşi fără să mai spună nimic, iar Skrzetuski, după ce o citi, o dădu prietenului.

― Citeşte, spuse.

Wołodyjowski se uită peste scrisoare şi exclamă:

― Te-a înaintat la rangul de porucinic!

Şi apucându-l de gât pe Skrzetuski îl sărută pe amândoi obrajii.

Gradul de porucinic plin, într-un steag de husari, era o treaptă înaltă în oştire. Rohmistrul pâlcului, în care slujea Skrezutski, era însuşi Wiśniowiecki, avându-l ca porucinic
de jure
pe pan Suffczyński din Sieńcza, om în vârstă, retras de mult din slujba activă.
De facto,
Jan îndeplinea de multă vreme îndatoririle unuia şi ale celuilalt, lucru care se întâlnea destul de des în asemenea steaguri, în care primele două grade erau nu o dată doar nişte ranguri cu numele. Rohmistru în steagul regal era regele însuşi, în cel al cardinalului, cardinalul; în amândouă, porucinicii erau înalţi dregători la curte, iar steagurile erau conduse de fapt de înlocuitorii lor, cărora li se spunea de obicei din această pricină porucinici sau polcovnici. Un asemenea porucinic
vel
polcovnic era şi Jan. Între îndeplinirea în fapt a funcţiei, între rangul recunoscut numai în vorbirea obişnuită şi cel real, era totuşi o mare deosebire. Acum, după ce fusese numit, Skrzetuski devenise una dintre căpeteniile însemnate ale prinţului voievod al Ruteniei.

Dar, în timp ce prietenii se bucurau grozav, lăudându-l pentru cinstea dobândită, faţa nu i se schimbase nici o clipă, rămânând la fel de aspră şi de împietrită; nici un rang şi nici o slujbă de pe lume nu mai era în stare s-o lumineze.

Cu toate acestea se ridică şi plecă să-i mulţumească prinţului, iar micul Wołodyjowski umbla prin încăpere, frecându-şi mâinile.

― Măi, să fie! zicea, porucinic plin în steagul de husari! Nimeni n-a căpătat asemenea grad atât de tânăr.

― De i-ar întoarce Dumnezeu fericirea! spuse Zagłoba.

― Aici e buba! Aţi văzut că nici n-a tresărit.

― Ar fi vrut să renunţe la această cinste, adăugă jupân Longinus.

― Păi ce-i de mirare, Domnia Ta! oftă Zagłoba. Eu mi-aş da cele cinci degete de la o mână pentru ea, deşi am cucerit un steag cu ele.

― Aşa-i, aşa-i!

― Pan Suffczyński trebuie să fi murit, observă Wołodyjowski.

― Sigur că a murit.

― Şi cine o să-l înlocuiască pe porucinic? Stegarul e prea tânăr şi abia la Konstantynów a fost înaintat.

Întrebarea rămase nedezlegată; răspunsul îl aduse porucinicul Skrzetuski la întoarcere.

― Domnia Ta, îi spuse lui Podbipięta, prinţul te-a numit înlocuitorul meu.

― O, Doamne! Doamne! gemu jupân Longinus, împreunându-şi mâinile ca pentru rugăciune.

― Tot aşa putea s-o numească şi pe iapa-i letoniană, mormăi Zagłoba.

― Ei, dar cu plecarea cum rămâne? întrebă Wołodyjowski.

― Plecăm fără întârziere, răspunse Skrzetuski.

― Prinţul a poruncit să luăm mulţi oameni?

― Un steag de cazaci şi unul de moldoveni, cinci sute de oameni cu totul.

― Ehei, asta-i campanie, nu cercetare, dar dacă-i aşa, e timpul să plecăm.

― La drum! La drum! repetă jupân Zagłoba. Poate ne ajută Dumnezeu şi aflăm vreo veste.

Două ceasuri mai târziu, la apusul soarelui, cei patru prieteni plecau de la Czolhański Kamień către miazăzi; aproape în acelaşi timp părăsea tabăra şi străjerul Coroanei cu oamenii lui. Mulţime de oşteni din toate steagurile priveau la această plecare, necruţând sfidările şi batjocura; ofiţerii se îmbulzeau în jurul lui Kuszel, care povestea pricina pentru care străjerul fusese izgonit şi cum se întâmplaseră lucrurile.

― Eu i-am dus porunca prinţului, spunea Kuszel, şi credeţi-mă, Domniile Voastre, că a fost o însărcinare
periculosa,
deoarece când a citit-o, a început să mugească asemenea unui taur înjunghiat. A pus mâna pe hanger să sară la mine, mare minune că nu m-a lovit, dar a văzut pesemne prin fereastră lefegiii lui Korycki, care-i înconjuraseră cvartirul şi pe dragonii mei cu muschetele în mână. Unde n-a început să zbiere: „Prea bine! plec dacă mă goneşte! Mă duc la prinţul Dominik care mă va primi mai bine! N-o să mai slujesc alături de toţi cerşetorii, dar am să mă răzbun, aşa cum mă cheamă Łaszcz! pe viaţa mea! Iar nătărăul trebuie să-mi dea satisfacţie!” Credeam că-l loveşte damblaua – tot ciocănea masa cu hangerul de furie. Aflaţi, Domniile Voastre, că pe Skrzetuski îl paşte o mare primejdie, cu străjerul nu e de glumă. E un om prea semeţ şi îndârjit, care nu iartă nici o jignire, curajos şi, pe lângă asta, are şi un rang înalt.

― Ce poate să i se întâmple lui Skrzetuski
sub tutela
prinţului? spuse unul dintre ofiţeri. Până şi străjerul, deşi e în stare de orice, va trebui să ţină seama de braţul lui.

În acest timp, porucinicul, care nu ştia nimic de jurămintele străjerului împotriva lui, se depărta tot mai mult de tabără, în fruntea detaşamentului său, îndreptându-se către Oźygowce, spre Bug şi Medwiedówka. Cu toate că septembrie îngălbenise frunzele copacilor, noaptea era senină şi caldă, ca în iulie, fiindcă aşa fusese tot anul acela, în care aproape că nu fusese iarnă, iar primăvara înflorise totul de timpuriu, într-o vreme când în anii trecuţi stepele mai erau acoperite de zăpadă. După vara destul de ploioasă, primele luni de toamnă veniseră uscate şi blânde, cu zile palide şi nopţi senine cu Lună. Înaintau deci pe un drum uşor, fără să trimită străji înainte, pentru că erau prea aproape de tabără, ca să-i ameninţe vreo primejdie; călăreau repede; porucinicul cu vreo cincisprezece oameni înainte, iar după el Wołodyjowski, Zagłoba şi jupân Longinus.

― Domniile Voastre, uitaţi-vă cum se aşează lumina Lunii pe colina aceea, şopti jupân Zagłoba, să juri că e ziuă. Se vorbeşte că numai în timp de război sunt asemenea nopţi, pentru ca sufletele ieşite din trupuri să-şi găsească drumul mai lesne şi să nu-şi mai spargă capetele de copaci prin întuneric ca vrăbiile de grinzile şurii. Astăzi e vineri, ziua mântuitorului, în care supărările nu ies din pământ, iar puterile răului nu se pot lega de oameni. Mă simt parcă mai uşor şi încep să nădăjduiesc.

― Lucrul de căpetenie este că am plecat, o să găsim noi vreo scăpare! zise Wołodyjowski.

― Când eşti îngrijorat, cel mai rău e să stai pe loc, vorbi jupân Zagłoba. Când încaleci pe cal, deznădejdea începe numaidecât să coboare din ce în ce mai jos, din pricina mersului, până scapi cu totul de ea.

― Eu nu cred, şopti Wołodyjowski, că poţi să te scuturi de orice simţământ;
exemplum:
dragostea care se înfige ca o căpuşă în inimă.

― Dacă e sinceră, se amestecă jupân Longinus, poţi să te iei la trântă cu ea ca şi un urs, că tot te dă gata.

Rostind acestea, Longinus îşi uşura pieptul apăsat printr-un oftat asemănător cu răsuflarea foalelor fierarului, iar micul Wołodyjowski îşi înălţă ochii spre cer, ca şi când ar fi căutat printre stele pe aceea care lumina pentru principesa Barbara.

Caii începură să sforăie în tot steagul, iar oştenii le răspundeau: „Sănătate, sănătate!” – apoi totul se linişti, până când un glas tânguitor începu să cânte în rândurile din urmă:

Tu pleci la r
ă
zboi, s
ă
rmane,

Tu pleci la r
ă
zboi

Vei petrece nop
ţ
i afar
ă

Zile de nevoi…

...................................................................................................................

― Oştenii mai în vârstă vorbesc că sforăitul cailor înseamnă totdeauna veste bună, lucru pe care mi-l spunea şi răposatul tata, zise Wołodyjowski.

― Parcă îmi şopteşte ceva la ureche că nu umblăm degeaba, răspunse Zagłoba.

― Să dea Dumnezeu să se mângâie şi inima porucinicului, oftă iar Longinus.

Zagłoba începu să scuture din cap ca omul care nu poate să scape de un gând anume şi în cele din urmă rosti:

― Mă tot munceşte un gând, pe care trebuie să vi-l împărtăşesc şi Domniilor Voastre, că mă roade amarnic: Domniile Voastre n-aţi băgat de seamă că, de la o vreme, Skrzetuski, nu ştiu, poate că se preface, dar se poartă ca şi când, dintre noi toţi, el s-ar gândi cel mai puţin la mântuirea Helenei.

― Da’ de unde, răspunse Wołodyjowski; aşa-i firea, nu spune la nimeni nimic din ce-l frământă. Totdeauna a fost aşa.

― Asta, pe de o parte, dar adu-ţi aminte, Domnia Ta, că atunci când i-am arătat ce vrem să facem, ne-a răspuns la amândoi: „Dumnezeu să vă răsplătească!” atât de
negligenter,
de parcă era vorba de o treabă măruntă, şi Dumnezeu îl vede, ar fi o mare nerecunoştinţa din partea lui, fiindcă sărmana jupâniţă atâta a plâns şi l-a dorit, că nici o piele de vacă n-ar ajunge să înfăţişezi totul în amănunt. Am văzut cu ochii mei.

Wołodyjowski cătină din cap.

― Nu se poate s-o fi părăsit, spuse, deşi e adevărat că întâia dată când i-o răpise de la Rozłogi diavolul acela, era atât de îndurerat, încât ne temeam pentru
mentem
lui, iar acum se arată mult mai reţinut. Dar dacă Dumnezeu i-a liniştit sufletul şi i-a dat putere, poate că e mai bine aşa. Ca nişte prieteni adevăraţi ar trebui să ne bucurăm.

După care Wołodyjowski îşi îmboldi calul înainte către Skrzetuski, iar Zagłoba călări un răstimp în tăcere alături de Podbipięta.

― Domnia Ta nu eşti de părere că dacă n-ar fi dragostea, nu s-ar petrece atâtea rele pe lume?

― Nimeni nu scapă de ce-i e scris, răspunse lituanianul.

― Domnia Ta nu răspunzi niciodată cum trebuie. Asta-i altă poveste. De ce a fost distrusă Troia? Ai? Şi războiul de acum nu se poartă tot din pricina unei cosiţe roşcovane? Lui Chmielnicki i-a plăcut nevasta lui Czapliński sau lui Czapliński i-a plăcut nevasta lui Chmielnicki, iar noi ne frângem gâtul pentru poftele lor păcătoase.

― Fiindcă asta nu e dragoste curată, dar există şi simţăminte vrednice, care fac să crească slava lui Dumnezeu.

― Acum ai nimerit-o mai bine. Şi Domnia Ta când începi să trudeşti pe un asemenea ogor? Am auzit că ai căpătat o eşarfă când ai plecat de la Łubnie.

― Ei, frăţioare!… frăţioare!…

― Te încurcă cele trei capete, ai?

― Ah! Aşa-i, chiar aşa!

― Ascultă la mine: loveşte bine şi retează dintr-odată capul lui Chmielnicki, al hanului şi al lui Bohun.

― Numai să vrea să se aşeze unul după altul! răspunse jupân Longinus înduioşat, înălţându-şi ochii spre cer.

Între timp Wołodyjowski călărea de mult alături de Skrzetuski şi se uita în tăcere de sub coif la faţa-i încremenită, până când, în sfârşit, lovi cu scara în scara lui.

― Jane, zise, rău faci că te laşi în seama durerii.

― Nu mă las în seama durerii, dar mă rog, răspunse Skrzetuski.

― E un lucru sfânt şi de toată lauda, dar tu nu eşti călugăr să te mulţumeşti numai cu rugăciunile.

Porucinicul îşi întoarse încet chipu-i de mucenic spre Wołodyjowski şi întrebă cu glas înăbuşit, plin de resemnarea morţii:

― Michał, spune-mi tu ce-mi rămâne altceva de făcut, decât să îmbrac rasa?

― Trebuie s-o scapi, răspunse Wołodyjowski.

― Aşa am să şi fac, câtă vreme îmi bate inima în piept. Dar chiar dacă aş găsi-o în viaţă, nu va fi oare prea târziu? Doamne, apără-mă, la toate pot să mă gândesc, numai la asta nu: Doamne, ai grijă de mintea mea! Nu mai vreau nimic pentru mine, s-o smulg numai din aceste mâini blestemate şi pe urmă să-şi găsească şi ea un adăpost, cum am să-mi găsesc şi eu. Se vede că n-a vrut Dumnezeu… Michał, lasă-mă să mă rog şi nu mai scormoni rana-mi sângerândă…

Lui Wołodyjowski i se strânse inima; voia să-l mai mângâie, să-i vorbească despre nădejde, dar cuvintele nu voiau să-i iasă din gură; şi călăreau mai departe într-o tăcere surdă, doar buzele lui Skrzetuski se mişcau repede, îngânând o rugăciune, cu ajutorul căreia dorea pesemne să alunge gândurile cumplite. Când micul oştean îi văzu faţa la lumina Lunii, mai că fu cuprins de frică, părându-i-se că vede într-adevăr faţa aspră a unui călugăr, slăbită de posturi şi de grijă.

Deodată glasul din ultimele rânduri începu iarăşi să cânte:

Ş
i când vii acas’, s
ă
rmane,

Când te-ntorci din lupt
ă
,

Vei avea c
ă
mara goal
ă
,

Pielea ciuruit
ă
…

CAPITOLUL V

S
KRZETUSKI
ÎNAINTA
CU
DETA
Ş
AMENTUL
său numai noaptea, iar ziua poposea prin păduri şi vâlcele, punând străji în toate părţile. Când se apropia de vreun sat, îl înconjura de obicei în aşa chip, încât să nu poată ieşi nimeni, lua hrană, fân pentru cai şi, înainte de toate, aduna ştiri despre duşman, după care pleca fără să facă nici un rău oamenilor; de fiecare dată însă, schimba drumul pentru ca neprietenul să nu poată afla de la săteni încotro apucase detaşamentul. Scopul lui era să afle mai întâi dacă Krzywónos mai împresura cetatea Kamieniec sau părăsise asediul zadarnic, grăbind în ajutorul lui Chmielnicki, ca să lupte împreună în bătălia hotărâtoare, apoi să ştie ce fac tătarii din Dobrogea. Dacă trecuseră Nistrul şi se uniseră cu Krzywónos, sau aşteptau încă de cealaltă parte a râului. Erau ştiri însemnate pentru tabăra polonă şi căpeteniile ar fi trebuit să se străduiască să le afle mai de mult, dar pentru că nu le trecuse prin minte, ca unor oameni fără experienţa războiului, prinţul voievod al Ruteniei luase şi această greutate asupră-şi. Căci dacă se arată că Krzywónos părăsise asediul fortăreţei Kamieniec şi se îndrepta cu urdiile din stepele Białogródului şi din Dobrogea către Chmielnicki – atunci trebuiau să-l lovească degrabă pe cel din urmă, înainte de întâlnirea cu Krzywónos. Dar căpetenia supremă, prinţul Dominik Zasławski-Ostrogski, nu se grăbea deloc, şi în clipa plecării lui Skrzetuski era aşteptat să sosească în tabără abia peste două, trei zile. Se vede că ospăta din belşug pe drum, după obiceiul său, şi în acest timp clipa cea mai prielnică pentru a frânge puterea lui Chmielnicki trecea nefolosită, iar prinţul Jeremi se da de ceasul morţii, când se gândea că dacă războiul va fi dus tot aşa mai departe, nu numai Krzywónos şi urdiile de dincolo de Nistru aveau să ajungă la timp la Chmielnicki, ci însuşi hanul în fruntea tuturor nohailor şi a tătarilor de la Perekop şi Azov.